Lupta împotriva terorismului este o componentă esenţială a politicii de securitate occidentale. Impactul şi consecinţele pe scară largă pe care le-au avut atentatele de la 11 septembrie 2001 din statele Unite şi cel de la 11 martie anul acesta de la Madrid, îngrijorează comunitatea experţilor în studii strategice, analiştii serviciilor de informaţii occidentale şi, nu în ultimul rând, factorii politici şi societatea civilă. La Stuttgart- Neuhausen, în Germania-, a avut loc între 10 şi 12 mai seminarul NATO cu tema Terorismul catastrofic – metode de prevenire şi combatere a acestui flagel. Terorismul catastrofic sau “Megaterorismul”, cum a mai fost denumit, reprezintă acel tip de terorism care, prin mijloace nonconvenţionale (nucleare, chimice şi bacteriologice), urmăreşte să provoace catastrofe pe scară largă şi distrugerea în masă. Participanţii au pornit de la următorul scenariu catastrofic: viitoarele atacuri teroriste din partea unor grupări radicale, de tip religios sau ideologic, ar putea să nu se mai limiteze doar la ţinte simbolice. Cea mai serioasă ameninţare poate fi cea lansată la adresa unor obiective industriale de tip chimic şi biologic, la adresa unor centrale nucleare, de pe teritoriul unor ţări puternic industrializate.
HEIKO BORCHERT- şef al Catedrei de Studii de Apărare şi Securitate la Institutul de Relaţii Internaţionale şi Politici de Securitate din Düsseldorf , autor al mai multor studii privind viitorul relaţiilor transatlantice şi privind strategii de securitate ale serviciilor de informaţii din ţările membre NATO.
BGR: Profit de această ocazie să vă întreb în ce măsură contează contribuţia noilor state membre NATO în eforturile internaţionale de combatere a fenomenului terorist? Pot ţări ca România sau Bulgaria să îmbunătăţească capacităţile informaţionale şi logistice ale Alianţei?
HB: Nu ar trebui să uităm: extinderea NATO reprezintă o iniţiativă politică. Nucleu ei călăuzitor este dorinţa de a extinde spre zona fostelor ţări comuniste principii precumdemocraţia, domnia legii, respectul pentru drepturile omului, care sunt fundamentele sistemului occidental. Chiar dacă NATO a rămas o alianţă militară, nucleul ei central de valori este unul profund politic. Cred că de acest aspect ar trebui să ţinem seamă, atunci când ne întrebăm care ar putea fi contribuţia Alianţei Nord Atlantice la combaterea terorismului internaţional şi cu ce pot contribui statele membre NATO la sporirea capacităţilor ei operaţionale în vederea îndeplinirii unei asemenea misiuni.NATO a dovedit în timp record că poate ajuta diverse ţări să îşi armonizeze viziunile asupra evaluării ameninţărilor la adresa securităţii lor. Organizaţia Atlanticului de Nord a devenit o platformă a încrederii reciproce pe baza căreia diverse state se pot reuni ca să judece în comun care sunt pericolele la adresa lor şi riscurile care le pândesc. A împărtăşi din experienţa lor asupra acestor probleme este un aspect foarte important, deşi de multe ori neglijat, care precede orice definire a strategiilor de securitate. Acestea din urmă nu pot fi articulate, dacă, în prealabil, nu de punem de acord care sunt riscurile şi ameninţările, dacă nu ne înţelegem în privinţa felului în care ar trebui să le facem faţă, şi dacă nu vom ştii cu exactitate, în momentele critice, cine ce trebuie să facă în interiorul Alianţei.
Armonizarea felurilor în care sunt evaluate ameninţările la adresa securităţii şi cea a percepţiilor privind riscurile, precum şi faptul că, acum, sunt mai multe ţări membre NATO, cred că oferă Alianţei mai multe pârghii pentru influenţarea gândirii strategice. NATO aredeja notorietatea de a fi atins cu succes un alt obiectiv: standardizarea tuturor operaţiunilor militare şi a echipamentelor tehnologice, necesare obţinerii unui grad cât mai mare al inter-operabilităţii. Probabil, toate acestea pot să pară doar aspecte tehnic, dar trebuie spus foarte clar că, de fapt, ele fac trimitere tot la o problema politică, pentru că finalmente liderii politici civili sunt cei care decid. Privind astfel lucrurile, poţi înţelege că marea realizare este nu doar cea a coordonării de tip strict militare între statele majore al diverselor forţe armate, ci, mai ales, între politicienii ţărilor membre. Ei sunt cei care determină o mai bună definire a nevoilor de securitate ale statelor pe care le conduc. Un alt aspect care merită subliniat aici este cel al specializării ţărilor membre NATO pe anumite roluri şi al punerii în comun a resurselor lor. Cred că ar trebui să ne ferim de ideea că orice stat membru al Alianţei ar avea toate capacităţile logistice şi informaţionale cerute de noile imperative de securitate, de la cele privind combaterea terorismului internaţional, la cele referitoare la lupta împotriva crimei organizate, asigurarea păcii şi stabilităţii în anumite zone ale globului aflate în situaţii de post-conflict. Liderii politici şi militari vor trebui să cadă de acord asupra unei diviziuni a muncii între diferitele state membre.
BGR: Integrarea noastră în NATO survine într-un moment când organizaţia se confruntă cu noi reformulări în interiorul ei. Există voci mai pesimiste care se îndoiesc de capacitatea Alianţei de a se transforma într-un aparat militar monolitic cu eficacitate la nivel global. Mi-aduc aminte că, recent, Giovanna Bono, de la catedra de studii internaţionale şi de apărare de la Universitatea din Bradford, din Marea Britanie, era de părere că modelul de viitor al colaborării în interiorul NATO va fi cel al formării aşa numitelor “coaliţii ale celor dispuşi”. Cu alte cuvinte, Alianţa se va găsişi de acum înainte în mare parte în sluba intereselor comune de securitate, dar nu ca un ansamblu monolitic, ci pe felii şi punctual. De asemenea, mi-a atras atenţia o metaforă lansată de directorul Institutului Internaţional de Studii Strategice de la Londra, John Chipman: NATO – o trusă de unelte (tools box). În viziunea sa, NATO ar putea funcţiona pe viitor nu atât ca o alianţă militară în sensul clasic al termenului, cât mai ales ca o organizaţie de serviciicu caracter militar, ai cărei membrii pot funcţiona pe baza a ceea ce pot oferi fiecare.
HB: Există deja dezbateri care subliniază acest rol utilitar al NATO. Eu cred că ar trebui însă să privim dincolo de el şi să înţelegem că Alianţa continuă să păstreze aspectul unei comunităţi de valori fundamentale, încă de la înfiinţarea sa. Totodată, cred că Alianţa nu poate fi cu totul redusă doar la aspectul unei “truse cu unelte”, pentru că această organizaţie a reuşit să devină o structură de stabilire a relaţiilor multilaterale. Viitorul organizaţiei depinde de statele membre, de opţiunea lor: dacă acestea vor dori să folosească NATO doar ca “o trusă de unelte” în vederea asigurării unei libertăţi mai mari de manevră, în sensul creşterii posibilităţii de a declanşa acţiuni militare unilaterale, sau dacă ele vor folosi Alianţa ca primul instrument standard cu care să facă faţă noilor cerinţe de securitate. Tocmai pentru că această alianţă militară este puternic dependentă de voinţa exprimată democratic de statele ei membre, mi se pare prematur să spun că Organizaţia Atlanticului de Nord este destinată să devină acea “trusă de unelte” de care vorbea John Chipman.
BGR: Participanţii la acest seminar NATO au apreciat că, în tot acest război internaţional împotriva reţelelor teroriste, ar trebui exclusă, pentru că este una extrem de periculoasă, ideea că Occidentul s-ar afla într-un posibil război religios cu lumea arabo-islamică. Nu credeţi că, uneori, cedăm prea uşor tentaţiei de a interpreta ceea ce se întâmplă pe scena internaţională ca fiind o ciocnire de tip civilizaţional (“clash of civilizations”, în sensul lui Samuel Huntington) între un Occident hiper-industrailizat, ale cărui rădăcini religioase sunt cele iudeo-creştine, şi o civilizaţie arabo-islamică care, după ce a ieşit de sub umbrela puterilor coloniale, încearcă să îşi reclădesacă identitatea pornind de la Coran, Sharia şi jihad.
HB: Nu cred că trăim zorii unui război religios la scară globală. Ca să fim oneşti faţă de scrierile lui Huntington însuşi, ar trebui să spunem că multă lume vorbeşte despre ele, fără să fi studiat până la capăt cartea sa “Ciocnirea civilizaţiilor”. Acesta este prima parte a răspunsului meu. Cealaltă parte, porneşte de la acesată observaţie: am asistat la sfârşitul anilor ’90 şi la începutul secolului XXI la evoluţii care dezmint această idee a cercetătorului american Samuel Huntington, potrivit căruia, după terminarea războiului rece, în lume ar exista două blocuri: pe de o parte, lumea iudeo-creştină a Occidentului şi o lume islamico-arabă, care ar fi în mod natural destinate confruntării între ele. Cazurile conflictelor din Bosnia şi din Kosovo şi ale rezolvării lor au demonstrat că, atunci când valorile fundamentale umane sunt călcate în picioare, nu mai contează cărei religii îi aparţii. În urma unor războaie sau atacuri teroriste, oamenii, indiferent dacă sunt evrei, creştini sau musulmani, suferă la fel din cauza ororilor. Lumea occidentală creştină a ajutat comunitatea musulmană din Balcani. Ceea ce trebuie spus este că, indiferent de religia căreia îi aparţii, ceea ce contează până la urmă este dacă vrei să accepţi un set fundamental de valori, care ar trebui respectate de fiecare om de pe această planetă. Dacă suntem de acord cu această idee, cred că vom vedea cu claritate că toate acele religii care acum sunt etichetate ca fiind un fel de hrană spirituală pentru grupări teroriste dornice de atacuri, cu consecinţe catastrofale şi pentru acţiuni fanatice, nu sunt, din start, destinate să fie permente surse de conflict.Ceea ce ar trebui să îşi reamintească mereu oamenii este că există legi naturale care îi determină să se dezvolte, fără a avea posibilitatea să oprească la comandă această evoluţie. Oamenii din toată lumea tebuie să decidă între a stopa sau a continua acaestă evoluţie a umanităţii. Deci, în opinia mea, aş răspunde nu, nu există nici un fel de automatism care să conducă la realizarea viziunii lui Huntington despre un aşa numit conflict al civilizaţiilor.(Interviu realizat de Bogdan George RĂDULESCU)
