Sfârşitul lunii iunie a adus degustătorilor de senzaţional politic un nou episod din duelul Băsescu – Tăriceanu. Fără a intra în competiţie cu cronicile şi analizele din presa acelor zile, autorul ar dori să ofere cititorilor un altfel de cântar al deciziei de politică externă de retragere a trupelor române din Irak.
Opţiunea pro
Premierul Tăriceanu a fost cel care în mod surprinzător a punctat primul, abordând un subiect tabu – cu atingere directă asupra competenţelor exclusiviste ale preşedintelui Băsescu.
Lovitura premierului trebuie să fi fost bine ţintită şi resimţită de vreme ce preşedintele a găsit de cuviinţă să amestece în replica sa TV retorica politică pro-atlanticistă cu un stil dâmboviţean deloc manierat. A se vedea în acest sens eticheta infantilă aplicată lui Bogdan Olteanu, preşedintele în exerciţiu al Camerei Deputaţilor, ori cuvintele deloc măgulitoare la adresa ministrului Apărării sau demolarea în bloc a manierei de cârciumă (sic!) de luare a deciziilor de către conducerea PNL.
A fost însă acţiunea premierului utilă României? NU, şi iată de ce…
Argumentul-forte al dlui Tăriceanu a fost acela că României nu îi mai este de mare folos periculoasa şi costisitoarea angajare militară din Irak.
În esenţă, poziţia sa este corectă. Multe state prezente în coaliţia de voinţă pro-SUA şi-au retras deja efectivele din Irak, cazul cel mai elocvent Bucureştiului fiind modul în care Budapesta a abordat subiectul. În competiţia directă cu Ungaria, România a ieşit surclasată diplomatic la fiecare mare temă: intrarea în NATO (1997 faţă de 2002), în UE (2004, comparativ cu 2007) ori reforma generală cu impact decisiv asupra percepţiei şi potenţei externe.
Reiese imediat crudul adevăr – România nu are altceva de oferit SUA decât vieţile soldaţilor români şi import de ameninţări “asimetrice” specifice perioadei post 11 septembrie 2001. Fiindcă înlocuirea fie şi parţială a trupelor americane în noile teatre de operaţiuni anti-teroriste/islamiste este valorizată corespunzător la Washington. În termeni reali, România nu are economie funcţională de piaţă, ci o foarte importantă economie subterană, nu are o clasă politică responsabilă, ci una hipercoruptă (vezi standardul de viaţă real al politicienilor români beneficiari în majoritatea lor ai parazitării până la ruină a proprietăţii de stat). Ca să nu mai insistăm asupra celui mai important aspect, anume acela al statului de drept, adică al supremaţiei legii (bine scrise).
Dar atât SUA, cât şi UE au dat un gir politic, mai precis geostrategic, unei ţări uşor asociabile voinţei “celui mai tare” (bandwagoning în termenii teoriei relaţiilor internaţionale). Autorul nu pune sub semnul întrebării valoarea trupelor noastre prezente în misiuni internaţionale, ci dimpotrivă. Profesionalismul şi curajul lor demonstrate şi apreciate de aliaţii vestici în Irak, în Afganistan sau în fosta Iugoslavie sunt practic singurele argumente ale importanţei strategice a României în ochii Occidentului.
Nu numai că toate ţările est-europene s-au retras deja din Irak (cu excepţia Poloniei), dar chiar şi SUA şi Marea Britanie se pregătesc de o ieşire graduală onorabilă. Procesul de “irakizare” a efortului militar de combatere a atentatelor şi a haosului islamist va fi coroborat retragerii principalelor efective americano-britanice.
Deci anunţarea retragerii trupelor române este justificabilă, însă doar dacă este realizată de o manieră înţeleaptă. Nimeni nu poate contesta oficial dreptul suveran al unui stat de a-şi urma propriul interes naţional, cât timp acesta nu aduce atingere dreptului internaţional. Dar nu poţi argumenta cum în absenţa unei decizii oficiale a forurilor politice abilitate (CSAT şi Parlamentul României), se emite o depeşă din partea ministerului Apărării prin care ataşaţii militari din ambasadele vestice erau împuterniciţi să comunice retragerea din Irak. Cu atât mai mult în faţa aliaţilor din NATO sau a partenerilor strategici, SUA şi Marea Britanie.
România este o ţară mică, iar nu Spania ori Italia, foste aliate ad-hoc ale SUA în intervenţiile unilaterale antiteroriste ale Washingtonului. În consecinţă, retragerea din Irak nu poate fi miză de dispută între cele două palate, fiindcă Bucureştiul nu-şi poate permite luxul unei decizii de politică externă incoerentă, pe două voci afone. Fiindcă unpolitician experimentat precum premierul Tăriceanu trebuie să fi ştiut că propunerea sa nu va trece de CSAT. De dragul unui război politic de gherilă, România îşi pierde credibilitatea de stat clientelar. A nu se confunda acest tip de credibilitate cu marota mult augmentată a preşedintelui Băsescu. Să nu ne amăgim singuri, ci să folosim realismul politic. România nu are o credibilitate corectă, bazată pe performanţă politico-economică, ci una conjuncturală, second-hand, care ar putea fi upgradată doar în timp. Câte proiecte politice au beneficiat însă în România post-revoluţionară de continuitate bi-partizană?
Opţiunea contra
Comportamentul politic al preşedintelui Băsescu este deopotrivă de dăunător României (pe plan extern).
Acuzându-l pe non-poliglotul ministru al Apărării de atentat la adresa interesului naţional, preşedintele recunoaşte implicit vina de a fi solicitat şi validat în decembrie 2004 incompetenţa la şefia apărării şi securităţii naţionale. Între paranteze fie spus, abilitatea de selecţie a dlui Băsescu va fi fost infirmată de la început în aria relaţiilor internaţionale prin nominalizarea unei foste subordonate de la Primăria Capitalei pentru poziţia de ministru al Integrării europene, respectivul personaj făcându-se de râs cu prilejul audierii în comisia senatorială de politică externă. Ar putea deopotrivă fi amintită şi declaraţia de anul trecut a preşedintelui în care gratula guvernul Tăriceanu cu eticheta de cel mai performant cabinet de la Bucureşti de după 1989 încoace, pentru ca în primăvara acestui an să regrete public alegerea făcută pentru poziţia de prim-ministru.
Dezicerea de foştii aliaţi deveniţi indezirabili nu este vandabilă pe plan extern, de vreme ce ministrul Apărării era şi este în continuare România la reuniunile internaţionale de profil. Pentru că deşi se face vinovat conform preşedintelui de atingere gravă la adresa interesului naţional, ministrului Apărării nu i s-a cerut demisia. De unde atâta clemenţă faţă de comiterea unei fapte pentru care Antonescu a primit în 1946 pedeapsa capitală? Sau nu s-a comis de fapt nici o greşeală politică, ci totul face parte dintr-o retorică paternalistă conjuncturală şi fluctuantă, adică non-credibilă?
În argoul politic american, preşedintele Băsescu dă dovadă de flip-floping (inconstanţă, incoerenţă), acuză care s-a dovedit a fi fatală lui John Kerry în confruntarea prezindenţială cu George Bush jr. din 2004. Încă de la începutul mandatului său, preşedintele României a formulat obiectivul plasării Bucureştiului pe axa Washington-Londra, formulă instituţională inexistentă atunci ca şi acum. Mai mult, obstinenţa plasării exclusive în siajul relaţiei bilaterale tradiţionale dintre SUA şi Marea Britanie a adus prejudicii considerabile relaţiei la fel de importante cu partenerii europeni majori, Franţa şi Germania. Aria consolidării unei voci comune în materie de securitate şi apărare este deosebit de importantă pentru viitorul UE, iar România trebuie să fie capabilă să contribuie la misiunile de tip Petersberg (management al crizelor) derulate de Forţa Europeană de Reacţie Rapidă. Unul din beneficiile semnificative ale prezenţei militare în Irak îl constituie pregătirea pe un teatru efectiv, real de operaţiuni a unităţilor noastre de reacţie rapidă. Dar numărul acestora este mic, iar alocarea de trupe cu care România s-a angajat în faţa partenerilor comunitari este aceeaşi cu cea pentru NATO şi axa Washington-Londra. Iată încă un argument care l-ar fi putut determina pe preşedintele Băsescu să accepte propunerea premierului, odată aceasta declanşată, iar imaginea României să-şi păstreze valenţele de continuitate. România ar fi avut la dispoziţie 6 luni pentru pregătirea diplomatică şi militară amiabilă a retragerii din Irak, iar nu imaginea că la Bucureşti domneşte confuzia şi abordarea inflamantă a subiectelor cu impact internaţional, aduse rapid în derizoriu, în urma unor înţelegeri de ultim moment.
Imperativul unui alt fel de referendum
Preşedintele a pierdut ocazia de a se arăta acel Vodă echilibrat şi capabil în sfârşit să renunţe la unilateralismul vanitos al luării deciziilor în contrapartidă laacţiunile unui rival, fost aliat politic în cursa electorală. Întrucât ambii au competenţe constituţionale în aria politicii externe şi de securitate, consultarea şi consensul sunt obligatorii când vine vorba de România pe scena internaţională. Iar preeminenţa şi popularitatea preşedintelui nu ar fi fost ştirbite, ci din contră, de alegerea opţiunii pro. Fiindcă finalmente problema nu este cine are dreptate (relativă), ci respectarea legii. Iar, dacă legile sunt greşite şi generează proastă guvernare ori blocaj instituţional, trebuie organizat un referendum care fie să valideze prerogative prezidenţiale pe model american (însumându-le pe cele executive), fie să dea pe model britanic puteri depline premierului şi rol onorific şefului statului. Altfel, nu se mai poate.
