Socialismul a venit din Occident. Într-o vreme nu prea îndepartată unii încercau să teoretizeze faptul ca românii au avut o înclinare deosebită pentru acest curent mai mult decât pentru altele şi mai mult decât au avut alţii. Se dădea ca exemplu încercarea lui Teodor Diamant, din 1835, de a face un falanster la Scăieni-Prahova, după tipul celor concepute de socialistul francez Charles Fourier. Vedeau în gestul boierului Diamant o trăsătură a poporului român şi nu actul trăsnit al unei firi trăsnite şi pline de intenţii umaniste. Românii, puţin selectivi în alegerile lor, mai ales la începuturile modernităţii, fără să ştie totdeauna ce vor, au împrumutat şi ideea socialistă. Au avut de timpuriu un partid socialist, încă din 1893, au avut gazete socialiste: Munca, Lumea Nouă, România Muncitoare, Lupta zilnică, Socialismul (e adevărat deloc bine scrise şi într-un tiraj mai mult decât redus), au avut programe socialiste (“Ce vor socialiştii români?”, scris de C. Dobrogeanu Gherea), au avut intelctuali care s-au înregimentat în rândurile socialiste: I. Nădejde, T. Albani, I. Flueraş, G. Grigorovici, I. Jumanca, A. Dimitriu, L. Rădaceanu… (e adevărat, prea puţini de primă mărime).
Socialismul a venit din Occident. Într-o vreme nu prea îndepartată unii încercau să teoretizeze faptul ca românii au avut o înclinare deosebită pentru acest curent mai mult decât pentru altele şi mai mult decât au avut alţii. Se dădea ca exemplu încercarea lui Teodor Diamant, din 1835, de a face un falanster la Scăieni-Prahova, după tipul celor concepute de socialistul francez Charles Fourier. Vedeau în gestul boierului Diamant o trăsătură a poporului român şi nu actul trăsnit al unei firi trăsnite şi pline de intenţii umaniste. Românii, puţin selectivi în alegerile lor, mai ales la începuturile modernităţii, fără să ştie totdeauna ce vor, au împrumutat şi ideea socialistă. Au avut de timpuriu un partid socialist, încă din 1893, au avut gazete socialiste: Munca, Lumea Nouă, România Muncitoare, Lupta zilnică, Socialismul (e adevărat deloc bine scrise şi într-un tiraj mai mult decât redus), au avut programe socialiste (“Ce vor socialiştii români?”, scris de C. Dobrogeanu Gherea), au avut intelctuali care s-au înregimentat în rândurile socialiste: I. Nădejde, T. Albani, I. Flueraş, G. Grigorovici, I. Jumanca, A. Dimitriu, L. Rădaceanu… (e adevărat, prea puţini de primă mărime).
O mentalitate agrară
Problema principală de care s-au lovit cei care au dorit să aducă socialismul în România a fost lipsa unor condiţii obiective care să îngăduie manifestarea acestei idei. În România nu era dezvoltată o industrie ca în Apus, nu erau deci decât prea puţini muncitori (numărul lor, e adevărat, nu a încetat să crească dar proporţia lor nu a crescut în aceeaşi măsură şi în rândurile partidului socialist). Totodată în România nu a fost nici un liberalism temeinic constituit, nici o democraţie adevărată. Cadrul politic de manifestare a socialismului nu a avut deloc aceleaşi caracteristici ca în Occident. Exista în România (şi faptul e adevărat şi astăzi) o slabă pasiune pentru idei prea de stânga sau de dreapta (faptul n-a împiedicat legionarismul să fie mult mai bine reprezentat decât curentele de stânga, dar aceasta într-un anumit context istoric). Pe un fond de liniştit tradiţionalism al intelectualului român şi de mentalitate mai mult agrară, o idee ca aceea a socialismului a fost mai mult o piatră aruncată în baltă. N-a avut răsunet şi nici urmări semnificative. În Vechiul Regat, socialiştii au avut pentru scurtă vreme doar doi reprezentanţi în parlament (şi ei aleşi ca liberali şi pe liste liberale), iar în anii interbelici alţi 15. În provinciile din afara graniţelor Vechii Românii, socialiştii s-au angrenat luptei naţionale, obiectivele lor programatice căzând pe planul doi. Socialismul român a mai avut de suportat un handicap: vecinătatea Rusiei şi a experimentelor ei în materie socială, politică, economică, culturală. Românii au privit totdeauna ceea ce venea dinspre Rusia cu o mefienţă extremă. O neîncredere totală stăruie şi astăzi la români pentru tot ceea ce vine de la Răsărit, dinspre marea întindere rusească. Din moment ce ideea lui Marx a fost degradată de Lenin şi apoi de Stalin la rang de “socialism ştiinţific” rusesc, orice priză a acestei idei în România s-a compromis. Pe de altă parte era evident că socialismul român nu putea eluda ceea ce se întâmpla în Rusia. Şi nici n-a făcut-o. Şi astfel socialismul în România a primit cea mai grea lovitură. Din partea comunismului, excrescenţa sa. O lovitură din care se resimte şi astăzi.
Politica de welfare state
Revenirea la ideea, la doctrina şi ideologia socialistă, după 1989, are nevoie de o curăţire a terenului din punct de vedere al teoriei. Are nevoie de explicări ale fenomenului social-democraţiei Occidentului de după ultimul război mondial, de o despărţire netă de experienţa comunismului, de încadrarea programatică a soluţiilor socialiste în rezolvarea crizei adânci de structură de care suferă societatea românească. Un proces dificil care se desfăşoară din mers, odată cu manifestarea politică concretă la guvern sau în opoziţie. Social-democraţia românească actuală se revendică din “socialismul real”. Se mizează mult pe starea de spirit influenţată de paternalism apopulaţiei, care priveşte cu îngrijorare la degradarea continuă a nivelului de trai şi cu vădită dezaprobare şi neputinţă la noii îmbogăţiţi şi care solicită intervenţia statului. Suntem într-o vreme în care ţara o duce rău şi când parcă toate speranţele românului s-au îmbolnăvit. Dar mulţi cred în politică, considerând-o vinovată dar şi salvatoare. Şi mulţi, pe un fond de depreciere a tentativelor de centru dreapta, cred în social-democraţie. Una de tip occidental, care concepe dezvoltarea societăţii în chip gradual şi prin reforme şi care nu are nimic de-a face cu aşa zisa cale revoluţionară propusă de partidele comuniste. Totodată o renegare a obiectivelor îndepărtate de nuanţa revoluţionară, cândva considerate ca fiind rădăcinile programului de perspectivă şi o recunoaştere a valorilor libertăţii şi ale democraţiei şi abandonarea egalitarismului social şi a luptei de clasă ca metodă de acţiune. Ceea ce poate înfăptui social-democraţia românească este în fapt obiectivul Internaţionalei socialiste, reconstituite după al doilea război mondial: printr-o politică de welfare state să asigure echilibrul între necesitatea unei pieţe libere şi nevoile populaţiei. Nu este un program mult diferit de al celorlalte partide, zise mai înainte “burgheze”. Doar un program de centru-stânga. Nu doar de stânga. Pentru că o puternică stângă politică n-a existat niciodată în România (excludem, desigur, stânga comunistă, autoproclamată unica forţă de guvernare a ţării în perioada comunistă). Social- democraţia are astăzi în România o şansă pe care n-a avut-o niciodată în istoria românească. Ea stă la mijlocul politicii, între un centru dreapta, slab definit şi mai ales slab concretizat, şi teama alegătorului român de a se îndepărta prea mult într-un spaţiu politic în care caută autoritatea protectoare. Cu un program limpezit şi cu oameni de caracter şi construcţie statală, social democraţia românească poate spera o afirmare pe care alte curente politice n-o speră. Cu condiţia să propună şi în bună măsură să şi făptuiască ceea ce fac astăzi partidele social-democrate în Germania-, în Suedia, în Norvegia, în Danemarca… Se găsesc şi în mijlocul românilor un Willy Brandt sau un Olaf Palme?
Publicat în : Idei contemporane de la numărul 8
