Dezintegrarea Uniunii Sovietice în 1991 a schimbat peisajul geopolitic al Orientului Mijlociu. În doar câteva săptămâni, şase ţări cu populaţie predominant musulmană aflate la marginea sudică a Uniunii Sovietice şi-au obţinut independenţa. Israelul împreună cu Turcia, Iranul şi diverse state arabe s-au grăbit să-şi deschidă ambasade în capitalele de la Aşgabat până la Taşkent.
Deşi Ierusalimul menţine legături de lucru bune cu toate aceste state proaspăt independente, puţini ar fi putut prevedea modul în care avea să înflorească relaţia Israelului cu Azerbaidjanul. Cele două state au stabilit relaţii oficiale în aprilie 1992, la un an după ce Azerbaidjanul îşi proclama independenţa. Ideea că o ţară cu o populaţie formată din musulmani în proporţie de 93 la sută ar putea colabora strâns cu serviciile de informaţii israeliene şi chiar oferi oficialilor israelieni o platformă defensivă într-o regiune atât de volatilă nu a fost luată în considerare de mai nimeni. Cu toate acestea, Ierusalimul şi Baku au devenit pe nesimţite parteneri strategici – împărtăşindu-şi informaţii, dezvoltându-şi relaţiile comerciale şi construind împreună alianţe regionale. Deşi parteneriatul Israel-Azerbaidjan are importante implicaţii regionale, măsura în care elitele azere sunt dispuse să dezvolte aceste legături rămâne o necunoscută.
Convergenţă de interese
Deşi relaţia bilaterală nu a reprezentat o prioritate nici pentru Israel, nici pentru Azerbaidjan, atât Ierusalimul, cât şi Baku şi-au extins legăturile ca rezultat al conştientizării ideii că o coordonare a politicilor protejează cel mai bine securitatea la Marea Caspică şi contracarează expansionismul iranian. Atât Israelul, cât şi Azerbaidjanul s-au confruntat cu provocări la adresa legitimităţii, dacă nu chiar a însăşi existenţei lor ca state. Ambele au experienţa lucrului dobândit prin luptă, după ce şi-au câştigat independenţa doar după războaie teritoriale cu statele vecine.
Complexele de insecuritate generate de starea de război şi asediu au făcut Ierusalimul şi Baku să privească regiunea prin prisme asemănătoare. Ambele ţări se luptă cu probleme de identitate: cum poate Azerbaidjanul să fie “statul azerilor” când aproape 20 de milioane de azeri – aproape de două ori populaţia sa – trăiesc în ţara vecină, Iran? Chiar conducătorul iranian suprem, Ali Khamenei, este etnic azer. Israelul între timp se luptă să-şi definească relaţia cu evreii din diaspora şi cu propria minoritate arabă, destul de semnificativă.
Guvernul israelian s-a orientat spre Azerbaidjan din câteva motive. Politicienii israelieni, ca şi omologii lor arabi şi iranieni au privit Azerbaidjanul şi litoralul Caspicii ca parte a “Orientului Mijlociu Extins”. Extinderea influenţei într-o parte a lumii predominant musulmană, dar nu şi arabă, reprezintă de mult un obiectiv strategic al Israelului. În fond, înainte de revoluţia din 1979, Israelul vânduse arme armatei iraniene şi-l considerase pe şah prieten. Similar, de la începutul anilor 1990, Israelul a întins o mână de ajutor Turciei. Noii aliaţi puteau asigura în acelaşi timp noi oportunităţi economice, o securitate energetică sporită şi, se spera, mai multe voturi în ONU. Israelul şi-a propus să exploateze resursele de energie ale regiunii, făcând lobby pentru construcţia de conducte de gaz şi petrol care să-i ajute aliaţii şi să-i ocolească pe duşmani. În sfârşit, oficialii israelieni sperau că legăturile directe vor facilita imigraţia comunităţii evreieşti din Azerbaidjan, de 20.000 de membri, în Israel.
Guvernul azer, pe de altă parte, a decis să colaboreze cu Israelul atât din respect pentru statul evreu, cât şi din lipsa alternativelor. În 1991, Azerbaidjanul era fragil din punct de vedere economic, instabil din punct de vedere politic şi slab din punct de vedere militar. În dorinţa disperată de asistenţă externă, Baku s-a îndreptat spre Israel, căutând ajutor împotriva unui Iran mult mai puternic şi a unei Armenii superioare militar. Israelul a promis să redreseze economia slăbită a Azerbaidjanului prin dezvoltarea legăturilor comerciale. A cumpărat petrol din Azerbaidjan şi a trimis în schimb experţi în medicină, tehnologie şi agricultură. Mai important pentru Azerbaidjan, ministrul de externe israelian s-a angajat să-şi folosească influenţa asupra Washingtonului pentru a îmbunătăţi relaţiile azero-americane, contrabalansând astfel lobby-ul armean puternic. Potrivit primului preşedinte al Azerbaidjanului, Abulfas Elçibey, “Israelul ar putea ajuta Azerbaidjanul în chestiunea Karabah, convingându-i pe americani să-i oprească pe armeni”. Diplomaţii azeri au conştientizat nevoia de a-şi diversifica propriile contacte la Washington, mai ales după ce Congresul SUA a impus sancţiuni asupra Azerbaidjanului la cererea lobby-ului armean, în urma războiului din Nagorno-Karabah. Liderii armatei azere considerau de asemenea că firmele israeliene ar putea înzestra mai bine armata jalnică a Azerbaidjanului, care avea nevoie de arme noi după înfrângerea din Nagorno-Karabah. În câteva rânduri Heydar Aliyev, preşedinte al Azerbaidjanului între 1993 şi 2003, a solicitat personal asistenţă militară de la prim-miniştrii israelieni.
O relaţie în proces de maturizare
Cu trupele armene sau înlocuitorii lor ocupând 20 la sută din teritoriul azer, cu influenţa Moscovei şi a Teheranului în creştere şi ascensiunea în regiune a grupurilor islamiste, Israelul şi Azerbaidjanul şi-au sporit reciproc capabilităţile de apărare.
După pierderea înregistrată în Nagorno-Karabah, Baku a apelat la Israel pentru ajutor în vederea reconstrucţiei armatei. Companiile din industria de apărare israeliană au răspuns pozitiv, vânzând Azerbaidjanului sisteme avansate de aviaţie, antitanc, artilerie şi antiinfanterie. Comerţul cu arme a continuat. În 2004, atât presa azeră, cât şi cea israeliană anunţau că un sistem de luptă israelian, nedivulgat, era trimis în Turcia, unde avea să fie asamblat şi apoi livrat Azerbaidjanului. Deşi autorităţile israeliene, turce şi azere au negat ştirea – politica israeliană interzice confirmarea tranzacţiilor de acest tip –, un oficial militar azer a susţinut achiziţia, spunând că “interesul ţării noastre faţă de armamentul israelian este normal, dat fiind că această ţară dispune de tipuri de armament, echipament militar şi special de ultimă generaţie”. Însă nu orice ştire de presă este adevărată. În încercarea de a exploata sentimentele islamiste şi antiisraeliene ale anumitor segmente ale populaţiei, statele din jur exagerează uneori nivelul comerţului cu arme între Israel şi Azerbaidjan.
Vânzările de armament şi percepţia existenţei unei ameninţări comune au facilitat colaborarea între serviciile de informaţii şi securitate. Companii israeliene au construit şi asigură paza zidului din jurul aeroportului internaţional din Baku, monitorizează şi ajută la protejarea infrastructurii energetice a Azerbaidjanului şi chiar asigură protecţia preşedintelui Azerbaidjanului în vizitele peste hotare. Agenţii de informaţii israelieni contribuie la strângerea de informaţii privind organizaţiile islamiste din regiune şi monitorizează amplasarea trupelor în statele vecine Azerbaidjanului – în special în Iran.
Atât guvernul israelian, cât şi cel azer se tem de ascensiunea islamului radical. În urma unei întâlniri în octombrie 2001 cu ambasadorul Israelului Eitan Naeh, fostul preşedinte al Azerbaidjanului Heydar Aliyev declara că poziţiile celor două state în lupta împotriva terorismului internaţional sunt identice. Dacă ameninţarea teroristă la adresa Israelului este binecunoscută, cea asupra Azerbaidjanului este şi ea una semnificativă. Azerbaidjanul nu este agreat nici de islamiştii sunniţi, nici de cei şiiţi. În rândul sunniţilor se fac simţite urmările conflictelor din Cecenia şi Daghestan. Încă de la semnarea acordului “Adevăratul islam pentru fraţi” între organizaţiile regionale Wahhabi, în 1994, şi în urma expansiunii spre sud a mişcărilor Wahhabi în Federaţia Rusă, au apărut celule islamiste pe întreg teritoriul ţării. Numărul micilor reţele teroriste care şi-au fixat baze în jurul Azerbaidjanului l-a făcut pe ministrul securităţii naţionale al Azerbaidjanului să răspundă în august 2005 prin arestări de suspecţi, punerea moscheilor sub control guvernamental direct şi interzicerea literaturii religioase extremiste. În ceea ce-i priveşte, oficialii israelieni sunt îngrijoraţi de recentele accese de violenţă ale islamiştilor radicali împotriva comunităţilor evreieşti din Azerbaidjan.
Iranul, un liant important
Iran, protectorul a numeroase organizaţii teroriste care acţionează în regiune, a încercat să-şi promoveze ideologia radicală prin finanţarea şi construcţia de moschei şi şcoli religioase în regiune. Până acum, autorităţile azere au răspuns la această imixtiune pe teritoriul naţional prin scoaterea în afara legii a imamilor şi a moscheilor radicale. Într-adevăr, deşi zvonurile privind prezenţa serviciilor de informaţii israeliene rămân neclare şi imprecise, ar fi iresponsabil din partea Baku-ului şi a Ierusalimului să nu colaboreze pentru contracararea expansionismului ideologic iranian.
Însă atât Ierusalimul, cât şi Baku recunosc că este preferabil pentru ele să acţioneze împreună (şi împreună cu Turcia) decât să permită ca influenţa Rusiei sau a Iranului să devină predominantă. Chiar dacă relaţiile diplomatice rămân mai puţin oficiale, vecinii Azerbaidjanului conştientizează importanţa crescândă a relaţiilor dintre Israel şi Azerbaidjan.
Relaţiile dintre Israel şi Azerbaidjan au ajuns la o răscruce. Dacă înainte Baku aprecia relaţiile cu Israel, numeroase elite azere îşi reconsideră strategia în mod individual.
Decizia recentă a Azerbaidjanului de a tempera expansiunea colaborării cu Israelul face parte dintr-un curent. Deşi oficialii azeri vizitează Israelul la niveluri fără precedent, vizitele sunt rareori mediatizate şi produc rezultate puţin semnificative. Rămâne însă un potenţial de extindere a colaborării, nu doar în domeniul energiei, ci şi în agricultură, sector în care lucrează cea mai mare parte a populaţiei Azerbaidjanului şi cel de-al doilea ca mărime după industria petrolieră.
Numeroşi azeri recunosc că relaţiile cu Israelul au avut un efect benefic pentru ţara lor. Un editorialist azer nota în 2002 că “toată lumea ştie foarte bine că Israelul este una dintre puţinele ţări cu care Azerbaidjanul nu a avut decât experienţe pozitive. A venit vremea ca Azerbaidjanul să îndrăznească să-şi aleagă propriul drum”. Mai mult, cum programul nuclear iranian şi sprijinul saudit pentru grupurile islamice ameninţă securitatea regională, este şi în interesul Washingtonului să contribuie la cimentarea relaţiei dintre Baku şi Ierusalim.
