Jean-Claude Juncker a fost ales preşedintele Comisie Europene, oficial. “La presiunea străzii” cum se zice. Nici cei mai fanatici federalişti nu credeau cu un an înantea alegerilor europene că alegerile primare vor desemna şeful executivului european. E paradoxal, dar nici chiar după alegerile europene din 25 mai 2014, şansele nu erau mai mari de 50% ca învingătorului să i se acorde titlul meritat. Cu siguranţă anul 2014 va intra în istoria comunicării europene ca punct de referinţă. Printr-un procedeu democratic cetăţenii impun liderul european pentru următorii ani.
- Alegerile primare întăresc democraţia europeană
Relaţia UE-cetăţeni pare a fi într-o stare de somnolenţă, animată din când în când de câte un referendum, adesea cu rezultate negative. Cetăţenii îşi amintesc de Uniune atunci când sunt nemulţumiţi, iar UE îşi aminteşte de cetăţeni atunci când aceştia îi resping proiectele. Specialiştii explică acest fapt prin prisma unui concept destul de cunoscut în zilele noastre: lipsa comunicării. Să fie doar asta?
Era clar că dacă legitimitatea este dobândită prin vot, iar Preşedintele Comisiei nu îşi face campanie pentru a câştiga titlul, atunci schimbarea metodei era o chestiune ce ar trebui avută în vedere. Să nu uităm de asemenea că membrii Parlamentului European sunt aleşi mai degrabă din listele preliminare naţionale şi regionale decât din mandate directe.
De câţiva ani, Obama a devenit idolul politicienilor, brandul politic cel mai cunoscut, chiar şi în Uniunea Europeană. Preşedintele american are merite deosebite, dar şi un sistem care l-a “inventat”. Obama este un produs al sistemului american, aşa cum vom avea alţi lideri americani aleşi cel puţin o dată la 8 ani. Alegerile primare i-au dat posibilitatea liderului american în a se afirma, nu printr-o campanie de două luni, survenită după nominalizarea de către Partidul Democrat ca şi candidat oficial la funcţia supremă în Stat.
Preocupările pentru creşterea conexiunii între sistemul european și cetãţeni au condus spre formula alegerilor primare, în care partidele europene îşi prezintă listele cu candidaţii pentru funcţiile de vârf în instituţiile europene.
După o serie de divergenţe, axate mai mult pe “mândrii ideologice” decât pe reale insuficienţe ale sistemului, în final s-a decis – s-au organizat alegeri primare în vederea desemnării candidaţilor pentru preşedinţia Comisiei Europene în 2014. Astfel s-a dorit ca metoda de selecţie şi promovare a liderilor la nivel comunitar să se realizeze printr-o campanie internă, care să ofere “feţele umane” de care au nevoie cetăţenii pentru un vot democratic real, care să ofere legitimitate liderilor europeni.
Socialiştii europeni au fost primii care au forţat sistemul prin mesaje puternice încă din anul 2010. La Consiliul Partidului Socialiştilor Europeni din decembrie 2010 s-a decis oficial: “socialiştii europeni vor organiza alegeri primare pentru a desemna candidatul pentru preşedenţia Comisiei Europene în 2014”. În septembrie 2012, discursul lui Martin Schulz a ridicat plenul Congresului Socialiştilor Europeni de la Bruxelles în picioare, cum puţini lideri au reuşit. Chiar dacă Martin Schulz mai avea luni bune de mandat ca preşedinte al Legislativului European, se vedea în el candidatul “care vine” pentru a câştiga “primarele europene” ale socialiştilor şi astfel să fie propus ca preşedinte al Comisiei Europene în 2014. Dar asta era posibil doar în contextul în care socialiştii ar fi avut cei mai mulţi eurodeputaţi la alegerile europene. Controverse au existat de-a lungul acestor ani la nivel european privind organizarea alegerilor primare, însă eforturile celor implicaţi nu au fost zadarnice, şi, încă din iunie 2013 – la PSE Council de la Sofia (21-22 iunie 2013) – s-a anunţat propunerea PSE pentru Preşedenţia Comisiei Europene în 2014: Martin Schulz. De fapt s-a vorbit mult de alegeri primare la întâlnirile socialiştilor europeni, dar în realitate a fost de la început doar un singur candidat, fără ca cetăţenii europeni sau activiştii de Stânga să aibă un cuvânt de spus. Noutatea faţă de 2009 a fost că acum PSE a avut o faţă umană în bătălia europeană, dar fără alegeri primare în adevăratul sens al cuvântului.
La liberalii europeni, conform unui acord intern, fără organizarea unor alegeri primare de impact, Guy Verhofstadt a candidat pentru funcţia de președinte al Comisiei Europene, în timp ce colegul de partid, Olli Rehn s-a poziţionat pentru una dintre celelalte posturi de conducere ale UE. Verhofstadt a fost totuşi contestat ca fiind prea federalist, în 2005 publica o carte despre “Statele Unite ale Europei”, fiind totodată şi una dintre forţele motrice ale Grupul Spinelli, lansat în 2010. În noiembrie 2013, el s-a confruntat cu critici din partea membrilor partidului liberal olandez, printre care fostul comisar UE, Frits Bolkestein, ce considera că “eurofilii reprezintă un pericol mai mare pentru Europa decât euroscepticii”.
Conform tradiţiei douã persoane, José Bové și Ska Keller, au condus campania Partidului Verde European pentru alegerile europene în luna mai, după ce au câștigat “primarele on-line”. Chiar dacă au fost cele mai democratice alegeri primare, nici verzii nu au reuşit să mobilizeze electoratul, doar câteva zeci de mii de persoane participând la vot. “Sunt foarte fericit că voi conduce această campanie, pentru că nu merge bine în Europa”, declara atunci Bové. Sloganul partidului în campanie punea accent pe alternativele verzilor pentru Europa, iar Keller menţiona că se va “pune șomajul în rândul tinerilor pe partea de sus a ordinii de zi”, la fel ca “protejarea drepturile refugiaţilor și ale migranţilor”.
Alexis Tsipras a fost asigurat de nominalizarea pentru Stânga Radicală Europeană. Un candidat marginal, regional chiar, purtând mai mult simbolul Greciei şi al crizei financiare, decât trecut prin alegeri primare europene.
Conştient de potenţialul său la nivel european, Partidul Popular European (PPE) s-a abţinut în a intra in jocul alegerilor primare, totuşi menţionând că îşi va alege un candidat care să îi ia locul lui Barroso, la congresul din 6-7 martie 2014, la Dublin. Fără prea multă glorie, şi desigur fără niciun impact asupra cetăţenilor europeni, Jean-Claude Juncker câştiga o bătălie de salon cu un candidat fără şanse de nominalizare nici măcar de către Franţa, Michel Barnier. Însă consolidarea alegerilor primare a venit când Angela Merkel a intrat în jocul nominalizărilor pe culoarul PPE. Lidera de la Berlin a înţeles rapid că Europa are nevoie de conexiunea cu proprii cetăţeni, iar primarele europene pot oferi falia de lumină necesară pentru a reconstrui Uniunea Europeană după 2015.
Alegeri primare, dezbateri televizare pe continent
Cu aceşti 5 candidaţi, de fapt 6, căci Verzii au avut o co-nominalizare, s-a intrat într-o competiţie pentru a câştiga scaunul de Preşedinte al Comisiei Europene. Desigur, realitatea acestor alegeri primare este trecută prin filtrul celor 28 de alegeri naţionale, organizate în aceeaşi săptămână, sub umbrela “alegeri europene”. Candidaţii doresc votul cetăţenilor europeni, dar doar conaţionalii lor pot să-i voteze cu adevărat, iar în unele ţări nici măcar nu există posibilitatea votului uninominal.
Dar să vedem cum a fost luna aprilie a anului 2014şi prima parte a lunii mai. Pentru prima dată, candidaţii din partea marilor familii politice europene la şefia Comisiei Europene s-au confruntat în cadrul unor dezbateri televizate, cu câteva săptămâni înaintea alegerilor UE.
Prima dezbatere între toţi candidaţii la funcţia de președinte al Comisiei a avut loc luni, 28 aprilie și a fost găzduită de orașul Maastricht din Olanda. Dezbaterea, oficial cunoscută sub numele “First European Presidential Debate”, a durat 90 de minute, începând de la ora 20:00, ora României, fiind transmisă în direct de către Euronews. Dezbaterea în limba engleză a fost simultan disponibilă în arabă, franceză, germană, greacă, maghiară, italiană, persană, portugheză, rusă, spaniolă, turcă și ucraineană.
La 9 mai, Ziua Europei, Institutul Universitar European a găzduit cea de-a doua dintre cele trei dezbateri prezidenţiale televizate deschise pentru toţi candidaţii calificaţi, eveniment ce a durat tot 90 de minute, și a fost programat să aibă loc la Palazzo Vecchio (Florence City Hall), în Italia.
A treia dezbatere de televiziune în direct între candidaţi la președinţia Comisiei Europene a avut loc pe 15 mai, găzduită de EBU (European Broadcasting Union), în hemiciclul Parlamentului European, la Bruxelles. Dezbaterea a durat la fel, 90 de minute și aici participanţii au fost Jean-Claude Juncker, Martin Schulz, Guy Verhofstadt, Ska Keller și Alexis Tsipras.
Canale publice de limba germană au organizat două dezbateri televizate între Juncker şi Schulz: ZDF (8 mai, Berlin) și ORF (20 mai, Hamburg). Şi canalele televiziunilor de limba franceză au jucat un rol activ în dezbaterea Juncker-Schulz.
Maastricht – Eveniment pentru istoria comunicării UE
Desigur, evenimentul desfăşurat pe 28 aprilie 2014 la Maastricht nu este din punct de vedere istoric comparabil cu semnarea Tratatului de la Maastricht de acum mai bine de 20 de ani şi nici cu lansarea de acum mai bine de 10 ani a monedei euro, simbolic atribuită tot oraşului olandez. Dar din punct de vedere al istoriei comunicării UE este un punct de referinţă. Evenimentul la care am participat personal este ceea ce aşteptau cetăţenii europeni de ani buni şi poate să fie un semnal real pentru reîmprospătarea conexiunii instituţii europene – cetăţeni, dar şi un punct de plecare în a reclădi Uniunea, o Europă a cetăţenilor.
A fost prima dezbatere televizată a candidaţilor pentru poziţia de preşedinte al Comisiei Europene, o dezbatere care urma să deschidă o serie de alte confruntări electorale europene.
Într-o organizare ireproşabilă, autorităţile locale din Maastricht, în frunte cu primarul urbei, Forumul European de Tineret şi EuroNews, au realizat un triunghi al succesului.
Câteva cuvinte despre locaţie. A fost ales teatrul Vrijthof din Maastricht, un loc cochet care a găzduit 600 de studenţi, 300 de invităţi speciali şi vreo 100 de jurnalişti. Ca şi comparaţie, un eveniment care se putea găzdui şi de Teatrul Naţional din Cluj, care are capacitatea de 1.000 de locuri.
Vioara întâi a fost desigur EuroNews-ul, o televiziune care a transmis în exclusivitate acest eveniment, dar care l-a organizat şi din punct de vedere al conţinutului. Impresionanta desfăşurare de forţă mediatică la Maastricht confirmând zicala “cine nu are televiziune în campanie electorală, să-şi cumpere!”.
Interesantă discuţia la care am participat în culisele dezbaterii, în care Martin Schulz preciza că acest eveniment de campanie este la 20 km de locul de unde s-a născut, la Aachen, în Germania. Belgianul Guy Verhofstadt şi luxemburghezul Jean-Claude Juncker precizau că sunt la doar câteva zeci de kilometri de casă, doar Ska Keller menţiona că este din Germania de Est.
Nu voi intra în analiza detaliată a dezbaterii, cred că cei care iubesc proiectul european au văzut ce s-a întâmplat. Voi puncta însă câteva momente pe care analiştii prezenţi la Maastricht le-au menţionat:
- Prima mişcare de diferenţiere a fost când Ska Keller, profitând de cei doar 32 de ani pe care îi are, a încercat să sugereze electoratului să aleagă politicieni tineri, “cei vechi am văzut ce au făcut până acum”;
- A fost apoi o parte în care candidaţii au găsit un adversar comun Consiliul şi opacitatea procedurilor de decizie, în special în nominalizarea liderilor;
- PPE a fost apoi criticat – “un partid mare, cu unele voci extreme, toxice proiectului european – referire directă la Berlusconi şi Viktor Orban”;
- A urmat apoi un atac la adresa corporaţiilor americane, în special la cele din industria IT;
- A venit rândul Rusiei pe agendă, şi s-a marşat pe “încetineala” europeană de a acţiona.
O frază interesantă: “UE este dependentă de IT-ul american şi de gazul rusesc”.
După cele 90 de minute de dezbateri, cei 4 candidaţi au petrecut minute bune cu presa acreditată, lideri fiind Ska, Martin şi Guy. Fostul premier luxemburghez a fost destul de expeditiv.
Desigur era greu să dai un verdict acestei dezbateri din punct de vedere al câştigătorului. S-a desprins o tripletă bună în comunicarea cu telespectatorii: Martin-Guy-Ska, iar Junker a părut obosit, plictisit, pe alocuri chiar superficial. Surpriza plăcută o pot numi Ska, a dat o pată de culoare dezbaterii, cineva zicea chiar că parcă ea este din partea organizatorilor, de la Forumul European de Tineret, nu un eurodeputat.
Florenţa – Simbolistica italiană şi viitorul preşedinte al Comisiei Europene
În anul 2014 Ziua Europei s-a nimerit să fie în plină campanie electorală pentru alegerile europene. Uniunea Europeană, atât de plină de simboluri, s-a gândit să sprijine moral Italia, şi astfel trandiţionala conferinţă ˝The State of the Union˝ de la Florenţa a culminat cu o nouă dezbatere, după cea de la Maastricht, a celor care îşi propuneau să câştige Presedenţia Comisiei Europene.
Dacă este să fac comparaţii între Maastricht şi Florenţa, dezbaterile au fost diferite, dar concluziile asemănătoare. La Maastricht a dominat spiritul tânăr, iar în Italia sobrietatea celor ajunşi la o vârstă respectată. Dacă în dezbaterea din Olanda ziariştii-moderatori de la EuroNews au reuşit să dea o tentă de dezbatere, la Florenţa a dominat o abordare academică, şi ea cu avantajele ei.
Impresia generală, mai ales la începutul confruntării, a fost că se asistă de fapt la o prezentare a ″Partidului Parlamentului European″, iar toţi cei 4 candidaţi prezenţi au mers pe aceeaşi linie ″să ne asigurăm că viitorul preşedinte al Comisiei este unul dintre noi″, în care adversarul nevăzut a fost ″Partidul ţărilor membre din UE″. Cam aceleaşi subiecte abordate precum cu 10 zile în urmă care sunau cam aşa: ″noi nu suntem ca Barroso″, ″Juncker ai fost deja responsabil – ca preşedinte al EuroGrupului – şi am văzut ce a ieşit″, ″Putin trebuie să înţeleagă…″, ″şi noi avem capacitatea de a avea companii de IT puternice ca şi americanii″.
Da, José Bové, reprezentantul Verzilor, a fost o pată de culoare în dezbatere, dar parcă Ska Keller la Maastricht a fost mai ″acasă″ cu politica mare şi diplomaţia europeană. Juncker a fost mai bun decât la Maastricht, Schulz a punctat bine, poate chiar mai bine decât în precedenta dezbatere. Verhofstadt a mizat pe aceeaşi carte federalistă, dar forţând şi ″strategia belgiană″, o artă a compromisului dusă la extrem. Şi mă gândeam atunci că acest joc îl va lansa mai degrabă spre câştigarea preşedenţiei Parlamentului European, nu a Comisiei Europene, ceea ce nu era rău pentru un eurodeputat care “vine” în legislativul european cu doar 3-4 eurodeputaţi (liberalii flamanzi).
Bruxelles – Când Parlamantul European se deschide cetăţenilor
Am participat pe 15 mai 2014, la a 3-a dezbatere a candidaţilor pentru preşedenţia Comisisi Europene cu puţină strângere de inimă. După Maastricht şi Florenţa, credeam că vom asista la o repetare a ˝şabloanelor de campanie electorală˝ şi mă bucur că nu a fost aşa. Sala de Plen a Parlamantului European s-a transformat într-un loc plăcut, comunicativ, în care participanţii au apreciat cele 90 minute de dezbatere, transmisă în direct pe televiziunile naţionale din ţările UE.
Pata de culoare a dat-o participarea, în premieră la o astfel de dezbatere, a lui Alexis Tsipras din partea Stângii Radicale Europene. Ceilalţi 4 fiind deja rutinaţi în astfel de întâlniri. A fost şi înţelegerea ca fiecare să folosească ce limbă doreşte pentru exprimare, totuşi a fost o sugestie în a se exprima în limba engleză pentru a uşura tranducerea simultană. Grecul a ales limba maternă, Juncker franceza (înţeleaptă decizie), iar ceilalţi 3 s-au aliniat la tendinţele globalizării, vorbind în engleză, chiar dacă aveau opţiunea de a se exprima în limba lor maternã.
Au fost abordate subiecte deja tocite în precedentele dezbateri precum: viziunea lui Barroso, Putin şi criza din Ucraina, corporaţii americane, alegerea preşedintelui Comisiei de către popor şi nu de către lideri naţionali.
Noutăţile au fost aduse în special de către Tsipras şi reprezentanta verzilor. Câteva săgeţi, unele cu adevărat otrăvite :
- Partidele domnilor Juncker şi Schulz au oprit Europa în a avea un buget 2014-2020 cu adevărat axat pe investiţii în economia verde (Keller);
- Liberalii, Juncker şi Merkel au impus Greciei o politică de austeritate inumană (Tsipras);
- Secretul necogierilor Tratatului TransAtlantic cu SUA face să scadă încrederea cetăţenilor în UE (Keller);
- Băncile din UE sunt artizanele crizei europene (Tsipras);
- Lobby-iştii industriei dictează prea mult legile europene (Keller);
- Eurodeputaţii trebuie să fie mai transparenţi în sursele extra pe care le recepţionează (Keller);
Dezbaterea a fost savurată de “bruxellezii capitalei europene”, astfel de momente dau cu adevărat tendinţa unei schimbări la nivel european.
Alte dezbateri bilaterale (în limba germană şi limba franceză)
Canale publice de limba germană au organizat două dezbateri televizate între Juncker şi Schulz: ZDF (8 mai, Berlin) și ORF (20 mai, Hamburg).
De asemenea, profitând de buna cunoaştere a limbii franceze de cei către doi candidaţi principali, s-au organizat două dezbateri televizate în limba franceză: 9 aprilie – France24 (transmisă în direct de la Bruxelles) şi 12 mai – dezbatere organizată de TF1, LCI, RTL şi Le Figaro – transmisă în direct de LCI şi RTL.
Ce au dorit candidaţii europeni?
În dezbaterile televizate, Estul continentului a lipsit cu desăvârşire!
Martin Schulz şi Jean-Claude Juncker au vizat clar victoria şi nominalizarea, Guy Verhofstadt a propus un ″compromis belgian″ – pozând în candidatul confortabil pentru toată lumea. Verzii Ska Keller şi José Bové aveau interes de PR transfrontalier, pentru a ajuta partidele verzi din ţările europene în a intra în Parlamentul European. Grecul Tsipras a dat bine la dezbaterea europeană, dar fãrã impact real.
Situaţii noi pentru UE
Campania pentru alegerile europene, şi derularea mecanismelor interne de partid pentru nominalizarea candidaţilor pentru funcţia de Preşedinte al Comisiei Europene, a adus situaţii interesante, bine de menţionat.
Merkel între Schulz şi Juncker
Am asistat la un paradox european, vizibil, dar prea puţin înţeles. Doamna Angela Merkel aparent a sprijinit pentru obţinerea poziţiei de Preşedinte al Comisiei Europene atât pe germanul Martin Schulz, cât şi pe luxemburghezul Jean-Claude Juncker. A jucat doamna Merkel la două capete? Este posibil aşa ceva? Totul este legal şi chiar etic în ceea ce s-a întâmplat.
Aşa cum ştim, conform legislaţiei în vigoare, fiecare ţară membră UE propune o persoană care să fie comisar european. Observând clar că Martin Schulz deţine o poziţie importantă la nivelul socialiştilor europeni şi chiar al instituţiilor europene (Preşedintele Parlamentului European), şi având o coaliţie mare la putere CDU-SPD, Germania, deci indirect şi doamna Merkel, l-a susţinut pe Schulz ca şi nominalizare a Germaniei la funcţia de comisar european.
Pe de altă parte, doctrinar, la nivelul Partidului Popular European, din care face parte şi CDU-ul doamnei Merkel, a fost o luptă deschisă pentru nominalizarea candidatului. Cancelarul German a prezentat public sprijinul său pentru Jean-Claude Juncker şi câteva zile mai tarziu, la Congresul de la Dublin, acesta a devenit candidatul oficial pentru a continua proiectele domnului Barroso (care provine din aceeaşi familie politică europeană).
Statele fondatoare UE şi preşedenţia Comisiei Europene
Trecându-i în revistă pe candidaţii marilor partide europene, Juncker (PPE), Schulz (PSE), Verhofstadt (ALDE), Bové/Keller (Verzi), Tsipras (GUE), o primă constatare este una care nu ar trebui să ne mire: cu excepţia lui Tsipras toţi candidaţii provin din cele şase state fondatoare ale UE. Sunt, de asemenea, obişnuiţi ai instituţiilor europene, cu o vastă experienţă bruxelleză, fluenţi în engleză, franceză şi germană.
Ska Keller – câstigatoarea alegerilor primare la Verzii europeni, dar nu şi la Verzii germani
Candidata verzilor europeni, Ska Keller, deşi cea mai tânără dintre candidaţi, s-a remarcat pozitiv în confruntarile de înalt nivel, urmărite prin intermediul televiziunilor de milioane de europeni. Ea, împreună cu José Bové, au fost propunerile verzilor pentru şefia Comisiei Europene, însă, Ska Keller, deşi câştigătoarea alegerilor primare europene, a fost doar locul 3 pe lista verzilor germani, la alegerile pentru Parlamentul European.
Rebecca Harms, cea care a pierdut în faţa celor doi, Ska Keller și José Bové, în alegerile primare la nivel european ale Verzilor, a fost aleasă prima pe lista germanilor pentru alegerile europene.
Europarlamentarele în Bulgaria: listă + vot preferenţial
Apreciez iniţiativele existente în unele dintre statele UE, de a avea la europarlamentare sistemul listă şi vot preferenţial. Nu doar statate mai vechi în UE precum Belgia şi Olanda au optat pentru această variantă, ci iată că lista este completată de vecina noastră Bulgaria, cu care ne comparăm mereu.
În februarie 2014, membrii parlamentului bulgar au decis să reducă pragul votului preferenţial din fiecare listă de la 6% la 5%. Formula aceasta a făcut campania mai dinamică, mai plină de idei şi energie, căci decizia de partid se îmbină cu personalizarea individuală în campanie. În funcţie de sistemul electoral pentru care optează fiecare dintre statele membre (căci nu este încă vorba de un sistem unic impus de UE), sunt cazuri în care s-a optat pentru listă deschisă sau lista semideschisă.
Tânărul bulgar Momchil Nekov (27 de ani) a fost ales europarlamentar datorită faptului că zeci de mii de alegători nu au înţeles corect modul în care se vota cu noul buletin la alegerile europarlamentare din Bulgaria.
Nekov s-a aflat la numărul 15 în lista de candidaţi a Partidului Socialist Bulgar și în mod normal nu avea nicio șansă să fie ales, în condiţiile în Bulgaria urma să aibă doar 17 reprezentanţi în Parlamentul European, iar Partidul Socialist nu a obţinut decât patru mandate. Șansa lui a fost că numărul lui a coincis cu cel sub care se afla și partidul lui. Un număr de 34.000 de alegători se pare că nu au înţeles prea bine la ce servesc cele două numere și au bifat ambele.
După tragerea la sorţi, Partidul Socialist Bulgar a fost înscris pe buletinele de vot sub numărul 15. Probabil din această cauză, o mare parte dintre alegători au bifat acest număr nu numai în coloana cu pătrate, dar și în cea cu cerculeţe, votând astfel pentru candidatul Momchil Nenov. Astfel, tânărul a strâns 8,05% din totalul voturilor pentru partidul socialist, în timp ce Stanișev, care a fost și cap de listă — 6,61%.
Votul majoritar l-a costat postul de europarlamentar și pe fostul comisar european Meglena Kuneva. Deși a fost cap de listă al alianţei conservatoare Blocul Reformist, Kuneva a fost înlăturată de nr. 2 de pe listă, Svetoslav Malinov.
2009, 2014 – Ce s-a schimbat în comunicarea europeană?
Am avut onoarea de a fi în sală la două din cele trei mari dezbateri, televizate, între candidaţii la şefia Comisiei Europene. Atât la Maastricht, cât şi la Bruxelles la întâlnirea din sala de Plen a Parlamantului European, discursurile au evidenţiat necesitatea îmbunătăţirii modului în care se desfăşoară alegerile europene, pe ideea alegerii preşedintelui Comisiei de către popor şi nu de către lideri naţionali. Totul, cu o concluzie generală că este nevoie de refacerea legăturii instituţii europene – cetăţeni, pentru recâştigarea legitimităţii şi încredere în Uniunea Europeană, într-o Europă a cetăţenilor.
Se confirmă ceea ce preconizam acum câţiva ani, după ce am văzut rezultatele alegerilor europene anterioare, cele din 2009. Cetăţenii din toate statele membre ale Uniunii Europene trebuie să vadă mai clar platformele politice la nivel european şi astfel să aibă o oportunitate mai bună să-şi exprime opţiunea (votul) între Stânga Europeană şi Dreapta Europeană, într-o manieră din ce în ce mai democratică.
Dar ar fi minunat înainte de toate, să putem pune în aplicare ceea ce se propuneam încă din 2009 apropo de alegerile primare – cetăţeanul să fie invitat să voteze o persoană, mai degrabă decât grupuri de partid, pentru că este un pic prea tehnic pentru a înţelege această variantă electorală.
Ce putem aştepta de la viitor, în 2019?
La nivelul UE avem mai multă nevoie de dezbatere, de confruntare între “marile idei europene”. Experţii spun că este de aşteptat ca partidele politice europene să fie catalizatorul următoarei faze a construcţiei europene. Sunt de acord cu aceste afirmaţii, dar cu o oarecare rezervă. Cred că oamenii politici au cea mai mare greutate în a decide viitorul construcţiei europene, fără a neglija însă contribuţia sectorului de afaceri, societate civilă organizată în acest proces. Avem însă o problemă, reieşită din actualul context de forţe politice: majoritatea politicienilor care “vin la Bruxelles” (în afara Summit-urilor europene şi alte mici excepţii) nu sunt acei lideri naţionali “ascultaţi” de cetăţenii ţării respective.
Poate este un bun prilej în a evalua cum se desfăşoară mecanismul deciziei, pe coordonate naţional-europene la nivelul partidelor politice. Este însă greu să se decidă acea delegare a “suveranităţii” către structura europeană de partid, chiar dacă vorbim (paradoxal) de alegeri europene. E bine că există alegeri primare la nivel european (chiar dacă ele puteau să fie mult mai deschise), dar se pot face paşi mari în direcţia coordonării transfrontaliere. Primarele organizate în 28 de ţări europene propun democratic un candidat care conduce echipa doctrinară în alegerile europene. E bine ca acestui lider ales de activişti să i se dea mandatul de a nominaliza capii de listă pe fiecare din listele naţionale sau regionale cu care partidele din doctrina respectiva se vor prezenta în faţa electoratului la euroalegerile din 2019.
Partidele naţionale nu vor dispărea, ci rolul lor se va schimba şi adapta în viitor. Este acelaşi concept care arăta că statele naţionale nu dispar în UE, cum preconizau post-moderniştii, însă îşi vor schimba atribuţiile. Iar acum partidele europene dispun şi de sprijinul doctrinar al fundaţiilor politice europene.
Paşii democratizării UE trebuie să continue. E timpul să pregătim deja schema alegerilor din 2019. Acesta trebuie să fie subiectul de baza al congreselor partidelor politice europene care se vor organiza în toamna lui 2014. Dacă am avea alegerile primare, pregătite cu câţiva ani înainte de alegerile europene, activiştii locali ar putea înţelege mai devreme importanţa confruntărilor europene, ar putea convinge şi pe alţii că implicarea în astfel de acţiuni are relevanţă pentru ei, iar astfel se va realiza o masă critică de dezbateri, utile pentru decriptarea mesajelor, în care presa s-ar “bate” pentru a le mediatiza.
Organizarea alegerilor primare schimbă percepţia cetăţenilor despre construcţia europeană. Dacă am avea “alegerile primare complete”, pregătite cu 2-3 ani înainte de alegerile europene, activiştii locali ar putea înţelege mai devreme importanţa confruntărilor europene, ar putea convinge şi pe alţii că implicarea în astfel de acţiuni are relevanţă pentru ei. S-ar realiza o masă critică de dezbateri, utile pentru decriptarea mesajelor. Presa s-ar mobiliza mult în mediatizarea unor astfel de dezbateri.
Democraţia va fi cu adevărat instaurată numai atunci când se vor oferi reforme democratice autentice, care vor face în final comunicarea despre Europa un exerciţiu mai uşor.
Dan LUCA este Doctor în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, fondator în 2003 al Clubului “România-UE” Bruxelles. Este autorul a 3 cărţi despre România afacerilor europene, Bruxelles-ul european şi dilemele comunicării. Este profesor la universităţi din Bruxelles, Gorizia (Italia), Bucureşti şi Cluj. De câteva luni a preluat conducerea Institutului EurActiv din Bruxelles.
