În dialog cu John Helmer – Colţii crizei şi economia Rusiei, sau despre capcanele democraţiei manageriate

John Helmer este cel mai longeviv corespondent străin în Rusia, singurul jurnalist occidental care operează un birou independent. A ajuns la Moscova în 1989, fiind acum decanul presei străine în Rusia. Născut şi educat în Australia, apoi la Harvard, Helmer a fost şi profesor de ştiinţe politice şi consilier al unor şefi de state - Andreas Papandreu, în Grecia, Jimmy Carter, în SUA şi J.R. Jayewardene în Sri Lanka. Înainte de a ajunge în Rusia, Helmer a publicat o serie de cărţi pe teme politice şi militare. Din 1989 a publicat aproape exclusiv pe teme ruseşti. Astăzi, Helmer este printre cele mai importante autorităţi în materie de afaceri ruseşti.

Domnule Helmer, recent preşe­din­tele rus Dmitri Medvedev a menţionat că actuala criză, prin care implicit trece şi Rusia, e un moment bun ca oligarhii să-şi amintească de datoriile morale pe care le au faţă de societatea rusă. Ce înseamnă acest lucru în mod concret?
Datoria morală în Rusia de astăzi poate fi asociată renumitei maxime a celor trei maimuţe care nu văd, nu aud şi nici nu vorbesc de rău.
În teorie, declaraţia preşedintelui rus înseamnă că toţi acei care au capturat cea mai mare parte a resurselor naturale ale Rusiei şi au făcut averi uriaşe cu mai mult de un deceniu în urmă combinând corupţia şi mijloacele frauduloase, apoi au ajuns să dispună de averi colosale în străi­nă­tate prin manipularea slăbiciunilor sistemului fiscal al Rusiei şi a lipsei con­trolului de capital au enorma da­torie de a-şi plăti privilegiile faţă de sta­tul rus şi de a ajuta economia Rusiei.
În practică, Medvedev nu a avut şi nu are intenţia de a rosti nume, cu atât mai puţin probabilă fiind o acţiune de colectare a datoriilor, fie ele morale sau fiscale. Într-adevăr, Medvedev pare la distanţă şi neobişnuit cu astfel de practici de protecţie; şi totuşi l-a prote­jat pe unul dintre oligarhi. Oleg Deri­paska trebuie să-şi onoreze obligaţiile de împrumut pe care le are la băncile de stat ale Rusiei, precum şi la un grup de mai mult de 70 de bănci comer­cia­le, unele ruse, cele mai multe străine. Dacă există astăzi cineva în Rusia cu cea mai mare datorie morală, precum şi datorie financiară, acesta este Deripaska. Îmi explic, aşadar, de ce a spus Medvedev, la o conferinţă regio­na­lă în Irkutsk pe 20 februarie, în pre­zenţa lui Deripaska: “Eu sunt pe deplin de acord cu ceea ce Oleg Vladimirovici [Deripaska] a spus despre situaţiile de criză, mă refer la situaţiile când criza duce la reglări de conturi… Nu ar trebui să existe situaţii când „rivalitatea” dintre diferite structuri să conducă la colapsul unui întreg grup de firme… Astfel de acţiuni ar trebui să cunoască o reacţie adecvată din partea statului. În acest scop, avem o instituţie serioa­să, Guvernul Federaţiei Ruse… Există situaţii când puterea trebuie să fie folosită.“
În cazul în care cineva avea îndoieli asupra intenţiei lui Medvedev şi a mâinii protectoare puse în jurul lui Deri­paska, el a repetat mesajul la o reu­niune la Kremlin pe 17 martie. Cu această ocazie, preşedintele s-a întâlnit cu alt oligarh, Mikhail Fridman, acţionar majoritar al Alfa Bank Group. Aceeaşi Alfa la care Deripaska are restanţe la rambursarea creditelor între 650 milioane şi un miliard de dolari, ceea ce a determinat intentarea de acţiuni în justiţie atât la Moscova, cât şi în Jersey (unde sunt înregistrate unele din companiile lui Deripaska). O întâlnire în care avocatul Medvedev părea a-i spune bancherului Fridman: “Nu putem sacrifica întregi companii, cu multe mii de angajaţi, pentru a satisface ambiţiile anumitor organizaţii de credit.”
Este un lucru ca un politician să vrea să fie evaziv sau să spună lucruri diferite pentru audienţe diferite. Este clar un alt lucru pentru un politician să spună lucruri pe care el nu are nici o putere să le facă, în ideea că inten­ţio­nează să facă în secret ceea ce nu ar îndrăzni să recunoască în public. În cazul lui Medvedev, a fost încercarea de a-l salva pe Deripaska de conse­cinţele mutărilor proaste din ultima vre­me, multe dintre ele constituind grave încălcări ale legii, şi de a-l salva de la faliment prin aceleaşi proceduri frauduloase prin care Deripaska a obţinut în instanţele din Rusia controlul asupra multora din proprietăţile sale.
Cu credite datorate de companiile sale ce depăşesc 20 miliarde dolari, cu obligaţii faţă de acţionarul fondator şi fostul partener Mikhail Chernoy de mai mult de 6 miliarde dolari, precum şi cu alte datorii cash faţă de deţinătorii de acţiuni de cel puţin alte 15 miliarde do­lari, nimeni nu este mai plin de datorii în Rusia decât Deripaska. Unii chiar susţin că a pierdut peste 10 miliarde dolari, câştigaţi din afacerile din Rusia, şi apoi reinvestiţi cu Rothschilds, sau cheltuite pe bunuri imobiliare de lux din Londra, New York, Franţa, India şi Japonia. Dacă există conceptul de datorie morală pentru un oligarh, Medvedev nu are nevoie de agenţi secreţi care să-i spună cât de mare este aceasta în cazul lui Deripaska. Dar preşedintele a făcut mai mult de­cât să închidă ochii şi să treacă astfel cu vederea. Medvedev a autorizat doi dintre subordonaţii lui – pe consilierul său economic, Arkady Dvorkovich, şi pe şeful comitetului anti-criză, Igor Shu­valov – pentru a scrie scrisori, a orga­niza diverse întâlniri şi a face anunţuri pe la bănci, cu intenţia de a salva de la pierdere activele lui Deripaska.
În schimb nu ştiu să fi fost rostit un cuvânt despre faimoasele scheme de evaziune fiscală, care au fost docu­men­tate în Marea Britanie, demons­trând cât a furat Deripaska din resur­sele Rusiei şi cum a făcut o avere pe care ulterior a ascuns-o în străinătate. Nu s-a spus nici despre modul în care acesta şi-a înşelat partenerii de afaceri, încălcând înţelegerile acţio­na­riale, cum numele rivalilor săi au fost puse pe lista neagră – toate acestea se regăsesc în evidenţe şi hotărâri ale instanţelor din Marea Britanie, Elveţia şi Statele Unite ale Americii.
La tradiţionala maximă japoneză a celor trei maimuţe, de fapt acum avem o a patra maimuţă. Ea este menită să însemne „do not evil”, şi este, de obi­cei, înfăţişată cu mâna peste şliţ. În Moscova zilelor noastre, preşedintele a adaptat această maximă pentru Deripaska şi a adăugat o variantă a jură­mântului hippocratic pentru medici. Mesajul lui Medvedev pentru Deri­paska este – „you do the evil, I’ll do you no harm”.
„Este timpul ca rubla să devină moneda regională cu un curs de schimb stabil, contrar instabilităţii financiare mondiale”, spunea preşedintele Med­vedev în vara anului trecut. În schimb, ministrul de Finanţe, Andrei Kudrin, remarca însă că, pentru a deveni monedă regională, rublei îi vor fi necesari 5 ani. Cât de viabile mai par aceste intenţii în condiţiile crizei financiare globale, context în care rubla şi-a demonstrat cu prisosinţă slă­biciunea ?
Când Uniunea Sovietică s-a pră­bu­şit şi Rusia a încăput pe mâna regimului lui Boris Elţân, distrugerea rublei a fost unul dintre obiectivele prioritare pentru trei instituţii funda­mentale de la Washington: Adminis­tra­ţia prezidenţială a SUA, respectiv pre­şe­dintele Bill Clinton, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială. Motivul a fost simplu. Ca monedă de rezervă pentru statele sovietice, rublă dădea o putere enormă politicii monetare a Băncii Centrale a Rusiei. Reuşind distanţarea acestor state de influenţa Moscovei şi subordonarea politicii monetare a Rusiei Washing­tonului, devenea necesară înlocuirea rublei cu dolarul. Acest lucru a fost un mare succes.
Timp de cinci ani, în spaţiul fostei Uniuni Sovietice s-au vehiculat somoni, tenge, manta, sum, dram, hyrvnia, lats, lari, kroon, şi litas. Dacă nu puteţi şti ce ţară reprezintă aceste monede, nu contează – toate aceste economii au intrat în sfera de influenţă a dolarului.
Dar rubla rusească a fost capabilă să-şi revină. Asta se datorează în parte cererii de import a Chinei, care avea nevoie de resurse pentru a susţine creşterea economică a ţării. În mare măsură, de asemenea, rubla a renă­s­cut şi din cauza politicilor catastrofale urmărite de către Clinton şi succesorul său, George W. Bush, inclusiv cele câteva războaie pierdute, ultimul fiind cel din Georgia, în august 2008, ge­nerat de invazia din Osetia. Totuşi, nu costul acestor războaie americane s-a dovedit a fi extrem de dezastruos pentru dolar, cât mai ales boom-ul global în domeniul petrolului, al gazelor şi altor resurse.
Excedentele uriaşe de bani generate de acest boom pentru statul rus şi organizaţiile comerciale care-şi datorau profiturile bunăvoinţei Krem­linului trebuiau puse la adăpost de o scădere a cotaţiei dolarului. A fost, astfel, inevitabil ca strategia Rusiei să înceapă să se concentreze asupra metodelor de protecţie a valorii acti­velor ruse expuse riscului depre­cierii monedei americane. Exporturile mari de petrol, gaze naturale, nichel şi alte produse ruseşti plătite în dolari la preţ denominat au fost însă expuse la pierderi. Crahul financiar al băncilor din SUA, urmat de scandalurile de fraudă a instituţiilor financiare de creditare şi falimentul unora, neres­pectarea legilor ce reglementau piaţa americană au declanşat slăbiciunea rublei, dar numai pentru că cererea de mărfuri şi comerţul s-au prăbuşit primele. Prim-ministrul Vladimir Putin a analizat public situaţia în cadrul Forumului de la Davos. Prin numirea dolarului “monedă virtuală”, susţinută de “rapoarte inventate şi îndoielnice ratinguri“, Putin a întreprins un demers rar întâlnit în cadrul forumului amintit. El a spus clar: “Excesivul grad de dependenţă faţă de ceea ce este, în principiu, doar o monedă de rezervă este periculos pentru economia mon­dială… cele mai multe ţări îşi păstrează rezervele internaţionale în valută. Şi ar dori să fie sigure de securitatea lor. La rândul lor, emiţătorii de monedă de rezervă sunt pe drept interesaţi să vadă că banii lor sunt în cerere şi în alte ţări”.
Chiar şi mai recent, guvernatorul Băncii Centrale a Chinei, Zhou Xiao­chuan, a spus acelaşi lucru, punându-l pe secretarul american al Trezoreriei, Tim Geithner, într-o situaţie stânje­ni­toare. Reacţia nesigură a lui Geithner a avut impact imediat pe dolar. Comen­tând propunerea Chinei de extindere a drepturilor speciale în schimburile comerciale, Geithner a spus: “Noi sun­tem destul de deschişi pentru aceas­ta“. Cum dolarul a scăzut cu 1,3% într-un flash, Geithner a fost obligat să clarifice remarca adăugând: “Cred că dolarul rămâne moneda de rezervă dominantă din lume“.
Dacă aceasta n-a fost o nano-de­mons­traţie despre slăbiciunea dola­rului, eu sunt gata să mănânc rubla mea. Dar, de fapt, Putin, Zhou şi Geithner sunt de acord că în prezent există o  slăbiciune reciprocă a tuturor monedelor. Leacul este, de asemenea, ajutorul reciproc şi interdependenţa. În privinţa Rusiei, Elţân a încercat să în­groape rubla pentru că americanii l-au sfătuit să facă ceea ce a fost bine pentru ei. Acum Elţân este îngropat, şi rubla este, încă o dată, în viaţă. Numai că politica monetară a Rusiei nu mai este în mâinile unor prostănaci şi ale unor marionete.
Analiştii politici occidentali au exprimat serioase îndoieli atunci când, deşi apăruseră primele semne ale crizei, premierul Vladimir Putin a declarat că strategia de dezvoltare a Rusiei până în 2020 nu va suferi modificări majore. Cum se văd aceste ajustări acum, în condiţiile recalculării bugetului pe 2009, ale previziunilor privind stagnarea creşterii economice, concomitent cu creşterea numărului de şomeri, dar şi ale retragerii masive de capital străin şi ale unei pieţe de schimb valutar fragile?
Analiştii vestici pe Rusia cunosc despre utilitatea celor trei bucăţele de hârtie igienică. Când în camerele hotelurilor din Rusia hârtia igienică a fost oferită sub formă de mici pătrăţele, vizitatorii cu funduri mai sensibile au fost obligaţi să-şi aducă necesarele role în propriile valize. În prezent, fundurile ruseşti au posi­bili­tatea de a alege, însă calitatea vestică nu mai reprezintă cea mai bună alegere în raportul investiţie/cost. Nu e nimic special privitor la Rusia aici – părţile sensibile ale tuturor naţiunilor sunt obligate să se supună la ceea ce generic numim “ajustări majore”.
E mai mult decât o supra-simpli­fi­care să spunem că recuperarea economică rusă depinde acum de rata de creştere economică a Chinei. Dar asta vine ca o confirmare că la Kremlin calculele au fost prestabilite pe o fundaţie a unei politici economice în care toată lumea credea încă, în urmă cu un an. Principiul de bază a fost că, indiferent cât de severă va fi contracţia economiei globale, cererea de energie şi de materii prime se va menţine, la care se adăugau cererea din economia internă şi excedentul în numerar la rezervele de stat; astfel s-a ajuns la concluzia că PIB-ul ar putea şi cu siguranţă va continua să crească. Ca doctrina politică să fie viabilă s-a recurs la o pur keynesiană strategie de stimulare a cererii. Dar eşecul s-a datorat acelor multe lucruri pe care Putin a crezut că le-a integrat stabil în sistemul construit cât s-a aflat la Kremlin – Puterea Verticală. Aşa a fost gândită ierarhia puterii politice şi administrative a Rusiei. S-a presupus că funcţionează. Dar nu s-a întâmplat aşa. Iar Kremlinul s-a dovedit a fi inabil în utilizarea stimulentelor financiare prin intermediul sistemului bancar, precum şi în susţinerea cererii de consum intern şi de investiţii. Constructorii de maşini şi investitorii imobiliari nu au putut găsi cumpă­rători, astfel încât comenzile către furnizori au fost stopate. Furnalele producătorilor de oţel au încremenit. Luminile fabricilor s-au stins. Cen­tralele electrice au anunţat Gazpromul de oprirea livrărilor la minele de cărbune. Camioane, trenuri şi nave container s-au oprit. Şi toată lumea a oprit plata facturilor. În schimbul creditării rublei planul statal de salvare bancară a fost amânat până când n-a mai fost posibilă resuscitarea capi­talului de lucru, băncile şi-au convertit fondurile în dolari – maximizându-şi  profitul, ulterior ascuns pe bilanţuri în vederea creşterii totalului sumelor pierdute şi scăderii valorii activelor.
Acesta este modul în care s-a dovedit că premierul Putin nu con­trolează economia ţării. Ruşinea sa în faţa mult mai eficientei administrări realizate de omologul său chinez este usturătoare. Dar Putin este singurul din lume într-o astfel de situaţie, nu-i aşa? Iar suferinţa şi sărăcia Chinei nu sunt atât de transparente astfel încât relativa comandă şi controlul conducerii de la Beijing să poată fi măsurate fiabil…
Cel mai recent episod Rusia versus Ucraina din seria „Criza gazelor” a născut ample controverse atât în plan politic, cât şi economic. S-a vorbit de asemenea că de data aceasta (după înfrângerea din conflictul cu Georgia) Rusia a câştigat detaşat războiul mediatic. Dar cum stau lucrurile privitor la relaţiile cu Uniunea Europeană? Nu cumva, dincolo de reacţiile diplomatice ale oficialilor europeni, Rusia a pierdut la capitolul credibilitate?
Ce memorie scurtă avem cu toţii! De ce uită oare europenii că germanii au fost cei care au făcut pionierat în utilizarea gazului ca armă de război? De asemenea, de ce nu-şi amintesc că a existat în secolul al XIX-lea un celebru politician german, Otto von Bismarck, autor al faimoasei declaraţii că politica este arta de a face posibilul – înainte de a-şi trimite armata să invadeze Vestul?
Judecarea rezultatului aşa-numi­tului “război al gazului“, iniţial între Rusia şi Ucraina, dar care apoi a implicat multe din statele est-euro­pene, trebuie să plece de la faptul că prim-ministrul Rusiei, Vladimir Putin, şi omologul său ucrainean, Yulia Timo­şenko, au ajuns să elaboreze o politică de realizare a imposibilului: încălzirea sobelor ucrainene cu costuri cât mai mici, în timp ce câştigul Gazprom, principala întreprindere din Rusia, însemna mai mult profit, cel puţin pe hârtie.
Pentru prima dată, judecarea rezultatului se poate face şi prin citirea textului acordului de gaz, semnat la 19 ianuarie de către Gazprom şi Naftogas Ukrainy. Textul a fost făcut public de către presa de la Kiev, chiar dacă oficialii Gazprom au refuzat să răspun­dă la întrebări în legătură cu condiţiile contractului şi impactul său asupra veniturilor companiei, precum şi asu­pra preţurilor la gaz pentru consu­matorii est-europeni. Poziţia Rusiei s-a axat pe definirea preţului la gaze de la frontiera de est a Ucrainei; s-a vizat instituirea unei formule pentru ajustarea trimestrială a preţului plătit de Ucraina pentru perioada rămasă din acest an, stabilirea volumelor de gaz ce urmează a fi livrate consumatorilor din Ucraina şi Europa, precum şi excluderea intermediarilor între Gazprom şi Naftogas, rămânând însă cei între Naftogas şi utilizatorii finali din Ucraina. Prin urmare, Gazpromul a dorit să evite asocierea cu dezbaterile politice excesive ale Kievului privind această ofertă. De fapt, a fost evident că acest conflict va alimenta disputa dintre premierul Timoşenko şi preşe­dintele Victor Iuşcenko. Acest aspect confirmă spusele Moscovei potrivit căreia la originea conflictului s-a aflat partea ucraineană, nu Rusia. Dacă acest argument este acceptat, atunci nu există nici un motiv pentru care Vestul să susţină că Rusia nu este un furnizor de energie fiabil, sau că mânuieşte gazele naturale şi petrolul ca arme împotriva adversarilor. Pune asta în contextul românesc, şi te întreb dacă voi, care cu greu puteţi vinde sau cumpăra ceva din Ucraina, aţi opta pentru Iuşcenko şi Timoşenko ca parteneri şi clienţi, dacă aţi avea de ales?
În acest context, referitor la propu­nerea premierului Putin de a include România pe traseul South Stream şi a livra importul de gaz rusesc fără intermediari, mass-media din România a alternat între a lua în serios acest aspect sau a considera că a fost o ironie tipică premierului rus. Ce-i drept, nici autorităţile române n-au furnizat vreun punct de vedere clar în această privinţă. Dvs. cum credeţi că trebuia interpretat?
Personal, cred că South Stream este un proiect serios de furnizare de gaz pentru partea de est a Europei în principal, mai ales că acordurile politice şi comerciale necesare pentru începerea construcţiei şi pentru asigurarea debitului de gaze sunt în mare parte deja semnate. Dar, din perspectiva rusă, acest proiect are o prioritate mai mică decât gazoductul Nord Stream, construit cu ajutorul Ger­maniei şi care va traversa Marea Baltică, urmând să furnizeze gaz Europei de Vest. Deci pentru moment – având în vedere şi scăderea cererii de gaz în Europa, ca urmare a scăderii disponibilităţilor de capital, ceea ce implicit înseamnă exporturi mai mici de gaz din Rusia şi Asia Centrală – punerea în aplicare a South Stream ar putea să încetinească. Condiţie în care cred că orice alte speculaţii nu îşi au rostul în acest moment.
Să vorbim un pic despre democraţia manageriată din Rusia, despre care s-a spus în multe ocazii că este singura soluţie viabilă, ţinând seama de structura şi mentalitatea societăţii ruse. Credeţi că democraţia vestică este incompatibilă cu ceea ce îşi doreşte populaţia Rusiei?
Chiar aşa, discutând în termeni de natură strict internă, distrugerea Parlamentului, începută de Elţân – în aclamaţiile Vestului – şi completată de Putin, constituie o normală negociere între regiuni, grupuri de interese, precum şi oameni cu opinii concu­ren­te. Acesta este motivul pentru care aţi auzit despre o continuă luptă între supor­terii lui Medvedev şi susţinătorii lui Putin, între siloviki şi liberali etc, etc… Să fie clar –  nu este nimic neo­bişnuit în lupta acestor fracţiuni şi nici nimic nedemocratic.
Există, de asemenea, ca oriunde, şi frica politicienilor de a-şi pierde votu­rile, şi de a nu-şi fi ridicat o avere înain­te de a pierde puterea. Corupţia, susţinută de beneficiarii serviciilor de stat pentru a obţine ceea ce doresc înain­tea altora mai îndreptăţiţi sau nu, este democratică – în cadrul demo­craţiei de bani. Şi, dacă şpaga este rege, atunci raţionând, regele-regilor cu siguranţă trebuie să fie omul care a cheltuit cel mai mult pentru a fi ales – Barack Obama. Nu credeţi că este des­tul de greu de demonstrat cu siguranţă că la Moscova corupţia este mai mare decât, să zicem, la Londra, pe Wall Street sau Zurich?
Când în 1991 Uniunea Sovietică s-a dezintegrat şi sistemul comunist a fost abandonat, societatea rusă a cunoscut o întoarcere accelerată către condiţiile din secolul al XIX-lea. Pentru unii, a fost o înveselitoare eliberare. Pentru cei mai mulţi, aceasta a fost cu totul altceva. Un mod prin care socie­ta­tea rusă, guvernarea sa pot fi înţelese substanţial are ca referinţă cartea “Scrisori din Rusia”, scrisă de către Astolphe de Custine. Un francez care în timpul Revoluţiei Franceze abia a scăpat viu, de Custine a vizitat Rusia în 1839. Cartea sa, scoasă în secret afară din ţară, şi publicată la Paris în 1843, a fost interzisă în Rusia până în 1910, şi apoi de la 1919 până în 1996. Custine a fost în măsură să evalueze puţin exact acest aspect – ceea ce îşi doreşte poporul rus. Dacă studiem atent ce s-a întâmplat cu demons­tra­ţiile din perioada 1986-1996, vom descoperi că ceea ce au vrut ruşii, şi ceea ce au luat, au fost două lucruri foarte diferite. Elţân n-a reuşit să ofere ruşilor libertatea de opţiune. Regimul său a adus doar haos şi furt la un nivel greu de imaginat într-o Europă mo­dernă.
Poporul rus nu e lipsit de inteligenţă. Chiar înainte ca Elţân să deschidă focul asupra parlamentului, ruşii ştiau că el nu le va livra democraţia. Şi după ce salvele de tun au fost oprite, poporul rus a ştiut că nu urma să vină domnia legii şi ordinii. De atunci, mentalitatea oamenilor din Ru­sia a fost de tipul: “să aşteptăm şi să vedem“. Mentalitatea minorităţii, a celei liberale, a fost “să luăm şi să ve­dem“. Constituţia Rusiei a fost astfel concepută încât permite abordarea de fals şi stimulează mentalitatea de tip „să vedem”. Şi astfel, observând realităţile, ruşii, în rândul cărora mi s-a permis şi mie să trăiesc, revin la poziţia celor trei maimuţe. Şi la prietenul lor şi al meu, cea de-a patra maimuţă, a că­rei mână stă pe singurul loc care, în zilele noastre, mai oferă satisfacţie.

Interviu realizat de Gabriela Ioniţă

Publicat în : Interviu  de la numărul 65