Dacă la fotbal, naţionala României a reuşit să o învingă pe cea a Ucrainei în ultimele trei partide amicale disputate, nu acelaşi lucru se poate spune despre diplomaţia românească. Confruntată cu perspectiva unui eşec în ceea ce priveşte negocierile privind delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive din Marea Neagră (există informaţii potrivit cărora Ucraina a început forările pentru identificarea rezervelor de petrol în absenţa unei reglementări cu România), aceeaşi diplomaţie românească a fost surprinsă pe contraatac de decizia Kievului de a construi un canal navigabil pe Braţul Bâstroe. În pofida numeroaselor proteste interne şi internaţionale, Ucraina a hotărât să meargă mai departe cu respectivul proiect chiar dacă prin aceasta încalcă numeroase acorduri internaţionale şi chiar acordurile bilaterale cu România.
Pusă în faţa faptului împlinit, România a adoptat un stil de diplomaţie european, a se citi civilizat, deşi poate fi pusă sub semnul întrebării o astfel de strategie atunci când este vorba de un stat sau mai precis un regim autoritarist care acordă prea puţină importanţă dreptului internaţional, presiunilor venite de la forurile europene sau “codului bunelor maniere” în relaţiile cu vecinii. Deşi, potrivit unor oficiali din Ministerul Afacerilor Externe, autorităţile de la Bucureşti ştiau de acest proiect încă de acum trei ani (curios şi surprinzător este faptul că el a ajuns la urechile diplomaţilor noştri prin intermediul mass-media şi al unor organizaţii nonguvernamentale preocupate de protejarea mediului), în tot acest timp România s-a mulţumit cu scrierea de scrisori şi solicitări privind obţinerea de informaţii din partea Kievului, cu apeluri remise autorităţilor ucrainene şi invitaţii la negocieri, toate acestea în “spiritul bunelor relaţii între vecini”, de care Ucrainei puţin îi pasă.
Ucraina contraatacă
Iritate de mai recenta strategie a Bucureştiului, care a încercat să sensibilizeze organizaţiile internaţionale în legătură cu posibilele efecte negative ale unui astfel de proiect pentru ecosistemul din Delta Dunării şi să obţină astfel presiuni diplomatice internaţionale asupra Kievului, autorităţile ucrainene s-au decis să contraatace agresiv, fără menajamente, pe toate fronturile.
În încercarea de a justifica şi legitima, în ochii propriilor cetăţeni, ai opiniei publice internaţionale şi ai diverşilor oficiali europeni şi nu numai, proiectul Bâstroe, Ucraina a făcut apel la diverse strategii. În prima etapă a încercat să nege acuzaţiile României, oficiali guvernamentali şi chiar primul ministru Viktor Yanukovich afirmând că de fapt Ucraina nu construieşte un nou canal în Delta Dunării, ci doar modernizează întreaga infrastructură a unui canal mai vechi, construit şi utilizat în vremea sovietică. Mai mult, preşedintele Leonid Kucima a ţinut să sublinieze, la ceremonia de inaugurare, că atât Guvernul, cât şi firma germană angajată pentru realizarea proiectului respectă toate legile şi normele interne şi internaţionale privind protecţia mediului. S-a încercat inclusiv construirea unei imagini a Ucrainei ca “protector al mediului înconjurător”, oferindu-se opiniei publice diverse studii ecologice (a căror calitate rămâne îndoielnică) şi cifre (ca aceea de un milion de euro alocaţi de guvernul ucrainean pentru monitorizarea mediului şi compensarea în caz de accidente ecologice în urma lucrărilor la canal).
S-a încercat nu doar negarea acuzaţiilor aduse de România, dar şi negarea dreptului ţării noastre de a se implica în vreun fel în respectivul proiect. Deşi acordurile internaţionale privind protecţia mediului în general şi a Deltei Dunării în special, la care Ucraina este parte, stipulează că în astfel de probleme nici un stat nu poate acţiona unilateral deoarece consecinţele ecologice negative se răsfrâng asupra tuturor statelor din regiune, Natalia Zarudnaia, ambasadorul ucrainean la comisiile speciale ale mai multor convenţii privind protecţia mediului, a afirmat de mai multe ori că nu înţelege de ce Ucraina ar trebui să se consulte cu România atâta timp cât proiectul construirii Canalului Bâstroe se desfăşoară în totalitate pe teritoriul ţării vecine, şi nu în zona de frontieră comună.
Deoarece “intoxicarea” propriilor cetăţeni şi a forurilor internaţionale nu a prea reuşit, Ucraina s-a decis să atace România, transformându-se din acuzat în acuzator. Kievul a început prin a acuza Bucureştiul de manipulare în legătură cu consecinţele ecologice ale Canalului Bâstroe, susţinând apoi că s-a văzut nevoit să apeleze la această soluţie datorită taxelor de tranzit foarte mari percepute de România navelor ucrainene. Mai mult, România a fost acuzată că prin protestele sale nu urmăreşte obiective ecologice precum protejarea Deltei Dunării, ci obiective politice ca menţinerea monopolului asupra tranzitului naval şi a controlului strategic la gurile de vărsare ale Dunării. Şi, de parcă toate acestea nu erau de ajuns, autorităţile ucrainene au acuzat Bucureştiul de pretenţii teritoriale, afirmând că România încearcă să lege problema canalului de problema delimitării platoului continental şi a zonelor economice exclusive din Marea Neagră. Ucraina a încercat chiar să demonstreze că România nu este capabilă să administreze navigaţia la gurile de vărsare ale Dunării, blocând sau încercând să blocheze cu vase de mare tonaj navigaţia pe Canalul Sulina, aflat pe teritoriul românesc.
Dacă faţă de România, Kievul a adoptat o strategie agresivă, faţă de forurile europene şi internaţionale autorităţile ucrainene au încercat să justifice proiectul prin argumente “raţionale”. S-a vorbit despre necesitatea economică a unui astfel de canal, oficiali ai Ministerului Transporturilor şi chiar ministrul Transporturilor, Georgy Kirpa, afirmând că în ultimul timp peste 65% din navele străine au preferat să navigheze pe Canalul Bâstroe decât să treacă prin canalul românesc Sulina, fapt ce a determinat luarea deciziei de amenajare a acestuia. Un alt argument a fost acela al “dezvoltării socio-economice” a regiunii, una dintre cele mai sărace din Ucraina, susţinându-se că respectivul proiect va avea consecinţe pozitive pentru locuitorii din zonă precum crearea de noi locuri de muncă, apariţia unor oportunităţi pentru investiţii şi chiar economisirea unor bani la buget care ar fi redirecţionaţi spre construirea de şcoli şi spitale în regiunea traversată de Canalul Bâstroe.
Văzând că astfel de argumente nu “prind” la Bruxelles, Ucraina a schimbat strategia încercând să “arunce mingea în terenul Uniunii Europene”, Kievul susţinând că “restaurarea” Canalului Bâstroe se desfăşoară în conformitate cu un document aprobat de Comisia Europeană în septembrie 2001, şi anume “Cartea Albă a politicii privind transportul: Timpul pentru a decide”, care defineşte liniile de dezvoltare a politicii privind transportul european până în 2010, în cadrul acestei politici Ucraina, prin Canalul Bâstroe, contribuind la dezvoltarea Coridorului de Transport Internaţional VII şi la dezvoltarea întregii regiuni a Dunării. Deoarece încercarea de a implica indirect forurile europene în proiect nu s-a bucurat de succes, Ucraina a schimbat tactica din nou adoptând o strategie mai conciliatoare, însă doar în relaţia cu aceste foruri faţă de care şi-a luat angajamentul de a accepta evaluarea proiectului construirii Canalului Bâstroe şi a impactului său asupra mediului de către o echipă de experţi internaţionali desemnată de Consiliul Europei.
În acest context, rămân deschise următoarele întrebări: De ce Kievul s-a decis să ignore protestele internaţionale şi pe cele ale vecinilor riscând sancţiuni? De ce a decis să încalce normele şi acordurile privind protecţia mediului înconjurător la care este parte semnatară? De ce a ignorat chiar protestele interne ale unor instituţii de stat şi chiar ale unor organizaţii neguvernamentale? De ce a preferat strategia contraatacului agresiv în locul negocierilor? Răspunsul poate fi unul singur: pentru că miza este prea mare.
(Continuare în numărul următor)
