continuare din numărul precedent
Discursul sindicalist actual este extrem de pesimist. Nu se întrevede nici o posibilitate, lipseşte orice entuziasm care să ia noua economie ca bază, ca punct de plecare pentru o eră mai bună, a prosperităţii şi democraţiei. În perioada de glorie a sindicatelor, acestea erau văzute ca un simbol al schimbării, al speranţei şi al progresului. Acum, sindicatele nu mai încearcă decât să recupereze ceea ce s-a pierdut între timp. Într-un fel, ele au uitat că UAW s-a înfiinţat în anii 1930 tocmai pentru a se folosi de momentul apariţiei proletariatului industrial, şi nu pentru a închide fabricile noi şi a se reîntoarce la zilele senine în care toată lumea ducea o viaţă idilică la ferma familiei.
De la “societatea proprietăţii” la “libertate” pentru Irak, convingerea că “o lume mai bună este posibilă ” a fost lăsată pe seama familiei Bush.
Este o dezamăgire. Dar nu este deloc surprinzător. Trista realitate este că obiectivele celor care luptă împotriva sindicatelor au fost în mare, cel puţin deocamdată, îndeplinite. În ciuda eforturilor câtorva dintre oamenii cei mai dedicaţi, mai corecţi şi mai preocupaţi de problemele societăţii, aproape toate sindicatele consideră astăzi că nu mai au altceva de făcut în afara protejării drepturilor salariale ale membrilor care le-au mai rămas.
Dar chiar şi asta, în cele mai multe cazuri, are drept efect afundarea sindicatelor şi mai adânc în mocirlă. Lupta defensivă a sindicatelor ţine prima pagină a ziarelor cu ştiri despre greve şi negocieri eşuate. Percepţia generală potrivit căreia sindicatele sunt grupuri de interese restrânse, preocupate doar de proprii membri şi nu de bunăstarea tuturor muncitorilor, este şi mai mult accentuată. Ceea ce se întâmplă acum cu angajaţii din domeniul aviaţiei este un exemplu grăitor în acest sens. La fel şi greva eroică, dar lipsită de rezultate, a lucrătorilor din magazinele din sudul Californiei.
Nu este nici corect, dar este de înţeles ca un angajat care nu este membru de sindicat să se întrebe ce nevoie are să plătească o cotizaţie sau să îşi sacrifice salariul pe câteva săptămâni participând la greve, din moment ce nu obţine decât un salariu mai mic, pensia redusă şi asigurări medicale mai puţin favorabile. Toate astea se pot obţine şi de unul singur – şi încă pe gratis, nu-i aşa?
Răscruce de drumuri sau fundul sacului?
Aşadar, ţinând seama de cele de mai sus, despre ce discută totuşi sindicatele? În lucrările conferinţei “Sindicatele la răscruce” au fost prezentate programe inovative şi promiţătoare, cum sunt cele ale sindicatului Los Angeles County Labor Federation. Dar în majoritatea cazurilor, toată atenţia s-a concentrat asupra câtorva propuneri de “reformă”.
În afară de asta, politică şi iar politică. Deşi nu au reuşit, după atâtea încercări, să impune candidaţi care să susţină cauza sindicatelor (Democraţii, la urma urmei, sunt şi ei destul de “învechiţi” în prezent) sau să obţină rezultate semnificative atunci când au reuşit să-şi impună candidatul, discuţiile politice sunt probabil un domeniu în care liderii sindicali cad de acord cel mai des.
S-ar crede că, dată fiind aploarea eşecurilor politice ale sindicatelor, răspunsul ar putea fi o schimbare de strategie. Dar de fapt se întâmplă chiar opusul. Liderii de sindicate sunt de acord, până la ultimul, că trebuie pus şi mai mare accent pe activitatea electorală. Disputele dintre sindicate nu se referă la “dacă” trebuie cheltuit mai mult, ci la “cât de mult”. Această perspectivă este alimentată de o maşinărie de negaţie extraordinară, care identifică şi scoate în evidenţă partea bună din fiecare eşec ca justificare pentru investirea unor fonduri şi unor eforturi încă şi mai mari. (Se pare că sindicatele au cheltuit cel puţin 140 milioane dolari, în cash, în alegerile prezidenţiale din 2004, fără a socoti timpul angajaţilor şi celelalte resurse.) Acest tip de gândire este prezentat, cu surle şi trâmbiţe, ca pe un aspect revoluţionar şi de o importanţă capitală asupra cărora sunt chemate să decidă sindicatele şi membrii lor.
O altă idee genială de reformă reflectă ideea că ceea ce contează sunt resursele. Această reformă ar viza unirea forţată a sindicatelor şi restructurarea jurisdicţiilor acestora, pentru a se câşiga astfel mai multă putere pe scena politică. Sunt necesare câteva explicaţii la acest capitol. Ideea de mai sus implică doi factori importanţi. Primul din ei este densitatea sindicatelor. Al doilea este mărimea lor.
Teoria densităţii este simplă: cu cât este mai mare procentajul membrilor de sindicat într-un anumit sector, cu atât mai mare va fi puterea lor de negociere a salariilor, a beneficiilor şi a condiţiilor de muncă. Se foloseşte adesea sintagma “a scoate salariile din scenă” prin aceea că toţi angajatorii din industria respectivă vor avea de acoperit costuri similare cu forţa de muncă. Odată atinsă o densitate suficientă, angajatorii sunt împiedicaţi să îşi mărească profiturile prin strategia scăderii costurilor de personal.
Din punct de vedere istoric, această teorie pare a fi susţinută de ceea ce s-a întâmplat în “epoca de aur” a sindicatelor din anii ’50, ’60 şi începutul anilor ’70, când productivitatea şi prosperitatea “clasei de mijloc au crescut exponenţial”. Dar iată cum încă o idee falsă prinde rădăcini în mintea sindicaliştilor. Teoria “în densitate stă destinul nostru” nu reuşeşte să explice următorul fapt, extrem de important: sindicatele care înregistrează cel mai mare declin ca număr de membri şi putere de negociere sunt tocmai cele ca UAW, sindicatul lucrătorilor în siderurgie sau Teamsters, care aveau odată o reprezentare de aproape sută la sută în industriile respective.
În orice caz, pe măsură ce a scăzut numărul de membri, sindicatele s-au aflat mai des în situaţia de a se lupta pentru acelaşi grup de angajaţi ne-sindicalizaţi. Probabil cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă sistemul medical. Potrivit datelor proprii, 30 de sindicate reprezintă în prezent interesele lucrătorilor din sistemul medical. Această fragmentare, susţin liderii sindicali, subminează orice potenţial de obţiner a unei densităţi adecvate. În plus, mai spune teoria, o singură organizaţie sindicală ar reuşi probabil să organizeze mai bine un domeniu cum este cel al sănătăţii. (ca o observaţie cu caracter istori, AFL-CIO a emis reglementări care să rezolve disputele de jurisdicţie dintre sindicate de foarte mult timp.)
Se presupune că organizaţiile mai mici, cu resurse mai multe, vor putea să lupte mai bine împotriva angajatorilor mari, a corporaţiilor multi-naţionale. Dar realitatea nu este aşa simplă. Mare parte din creşterea SEIU a fost generată de unificări şi afilieri. Această strategie pare să fi dat rezultate bune în acest caz. Dar multe alte sindicate industriale s-au unificat şi ele, s-au afiliat şi s-au consolidat. Şi totuşi numărul lor total de membri – mai ales între angajaţii din producţie – continuă să scadă.
Pe lângă unificări, propunerile făcute de Andy Stern de la SEIU vizează un anumit grad de “redirecţionare” a fondurilor Federaţiei, astfel încât fiecare sindicat în parte să aibă mai mulţi bani la dispoziţie pentru chestiuni de organizare. Din nou însă avem de-a face cu o ipoteză greşită. Cu câteva excepţii importante, în organizare ca şi în politică resursele sporite nu conduc la rezultate organizatorice mai bune.
În concluzie, părerea generală este aceea că problemele organizaţiilor sindicale se referă în cea mai mare parte la modul de structurare a sidicatelor existente şi la modul de alocare a resurselor lor.
Astfel încât punctul central al discuţiilor se referă la modul de reorganizare a AFL-CIO. Nu se pune problema dacă nu cumva angajaţii au nevoie de alte sindicate sau de alte tipuri de sindicate pentru a face faţă unui alt tip de economie. Nu se porneşte de la premisa că economia s-a schimbat în sens calitativ – ci doar că firmele sunt mai mari şi au devenit globale. Pe scurt, nu se pune problema căutării unui model cu totul nou.
Deşi nu se recunoaşte deschis acest lucru, dincolo de aparenţe reformele propuse sunt probabil generate şi de teama şi dezamăgirea aduse de eşecul ultimei “revoluţii” în House of Labor – şi anume trimful lui John Sweeney în faţa candidatului din “vechea gardă” Tom Donahue în 1995.
Alternativa cea mai clar articulată pentru planul SEIU a fost propusă de Larry Cohen, vicepreşedinte executiv al sindicatului din sectorul comunicaţiilor (Communication Workers of America – CWA). “Nu contează felul în care ne organizăm, ci felul în care ne mobilizăm,” şi-a apărat Cohen programul în 10 puncte prezentat în cadrul conferinţei “Sindicatele la răscruce”. Planul lui Cohen pune accent pe o democraţie sporită în interiorul sindicatelor, o mobilizare mai bună a sindicaliştilor activişti şi o amendare a legislaţiei muncii, ca fiind elementele cheie pentru contracararea declinului în numărul de membri.
Dar aproape nimeni nu crede că reformarea legislaţiei muncii în vederea facilitării organizării sindicatelor poate fi realizată în viitorul apropiat. Dimpotrivă, acţiunile anti-sindicaliste ale guvernatorilor Matt Blunt din Missouri şi Mitch Daniels din Indiana sunt doar vârful aisbergului, anunţând campanii anti-sindicale în alte câteva state. Campaniile vor avea forme diferite în fiecare stat. Dar toate vor avea în comun scopul de a limita şi mai mult capacitatea sindicatelor de a negocia contracte colective, de a organiza noii membri şi de a se implica activ în activităţi politice.
În sfârşit, un alt punct de vedere deseori exprimat este acela că sindicatele au nevoie de un “marketing” mai bun, într-o formă sau alta. Se vehiculează tot mai des idei ca bugete mai mari pentru publicitate, sau o reţea de televiziune apropiată sindicatelor. Cu riscul de a amesteca metaforele, credeţi că, dacă Smith-Corona ar fi cheltuit un miliard de dolari pe marketing, credeţi că încă am mai utiliza maşinile de scris?
La economie nouă, sindicate noi
Drepturile angajaţilor din SUA sunt mai numeroase ca niciodată. Ceea ce nu ar trebui să ne surprindă la o republică întemeiată pe fundaţia juridică şi economică a sclavilor pe proprietăţi. Moştenirea acestui AND nu este uşor de înlăturat. Într-adevăr, drepturile sindicale actuale, aşa cum sunt ele, reprezintă răspunsul dat acţiunilor sindicale din perioada 1930, în contextul creat de statele socialiste aparent viabile la acea dată, îndeosebi Uniunea Sovietică. Dar condiţiile de atunci nu mai sunt aplicabile astăzi.
Aşa încât va fi cu siguranţă nevoie de ceva mai mult decât restructurarea AFL-CIO sau o punere în aplicare cu stricteţe a legii Wagner din1935 (deşi ar fi o idee bună, fără îndoială) pentru a crea o nouă paradigmă a democraţiei forţei de muncă într-un nou tip de economie globală.
Cum poate fi realizat acest potenţial? Pornind de la recunoaşterea forţelor economice, politice şi sociale care definesc realitatea clasei muncitoare a secolului al XXI-lea, nu doar în Statele Unite, ci în întreaga lume. De acolo începe să se contureze o viziune cu adevărat entuziasmantă a unei lumi mai bune.
