Întâlnirea de la Casa Albă, din 11 ianuarie, a preşedintelui american, George W. Bush, cu noul cancelar al Germaniei, Angela Merkel, a reprezentat o ocazie importantă pentru ca Washingtonul şi Berlinul să pună bazele unei cooperări sporite în războiul împotriva terorismului şi în confruntarea cu ameninţarea tot mai mare a regimurilor adverse din Iran şi Siria. Această întâlnire a deschis, de asemenea, drumul pentru estomparea tensiunilor dintre Germania şi Statele Unite, apărute în urma războiului din Irak, şi va permite o încălzire a relaţiilor dintre cele două state.
Cancelaria Merkel nu a anunţat o transformare fundamentală a relaţiilor dintre SUA şi Germania. Washingtonul nu trebuie să se aştepte la prea mult în ceea ce priveşte relaţiile cu Germania în era post-Schroeder. Capacitatea lui Merkel de a acţiona pe arena internaţională este limitată de guvernul de coaliţie pe care îl conduce şi de faptul că numeroase poziţii-cheie în noua administraţie sunt ocupate de membri ai Partidului Social-Democrat (SPD). Unele dintre cele mai importante portofolii, din punctul de vedere al intereselor americane, sunt deţinute de “supravieţuitori” ai guvernului Schroeder, care cu greu şi-a putut ascunde dispreţul faţă de administraţia Bush.
Angela Merkel nu este o Margaret Thatcher. Merkel nu a demonstrat până acum un apetit deosebit pentru forţarea reformei economice intensive de care are nevoie Germania pentru a pune capăt anilor de stagnare economică, chiar a propus o creştere a nivelului impozitelor ca soluţie la problemele economice ale ţării. Merkel, fidelă viziunii sale declarat euro-federaliste, este ferm convinsă de necesitatea unei integrări politice mai strânse în Europa, în ciuda respingerii Constituţiei Europene de către Franţa şi Olanda. Ea a reafirmat viziunea tradiţională germană privind rolul central al axei franco-germane în Uniunea Europeană. Aşa cum s-a exprimat Merkel, “Germania şi Franţa, cu concepţiile lor asupra economiei de piaţă sociale şi asupra globalizării, ar trebui să fie forţe ale progresului”.
Germania poate fi văzută ca un aliat important în câteva dintre domeniile critice de interes american, incluzând misiunea NATO în Afganistan şi lupta împotriva Al Qaeda. Dar poate fi văzută, pe de altă parte, ca potenţial oponent al intereselor SUA în alte domenii-cheie, cum ar fi renunţarea la subvenţiile pentru comerţ în Uniunea Europeană, Constituţia Europeană şi rolul instituţiilor şi al tratatelor internaţionale. Viziunea asupra lumii împărtăşită de opinia publică din Germania se distanţează tot mai mult de cea a Statelor Unite. Germania a devenit o naţiune în general pacifistă, care crede că propria suveranite şi identitatea naţională pot fi puse la adăpostul organizaţiilor supranaţionale cum sunt Uniunea Europeană şi ONU.
Germania este o putere de nivel mediu pe scena internaţională, cu o slabă proiecţie a forţei militare şi o influenţă geostrategică în afara Europei limitată, aşadar, este firesc ca accentul în politica externă germană să nu cadă asupra Statelor Unite, ci asupra relaţiilor sale cu vecinii europeni, în principal Franţa, Rusia, Marea Britanie şi Polonia. Spre deosebire de Marea Britanie sau Franţa, Germania are puţine aspiraţii globale, cu excepţia unui loc în Consiliul de Securitate al ONU şi a dezvoltării pieţelor de desfacere. Deşi reprezintă cea de-a treia mare economie a lumii, la nivel mondial germanii “joacă” într-o categorie de greutate inferioară capacităţii lor. Aşa cum observa cancelarul Merkel într-o conferinţă de presă recentă, “conform standardelor europene şi globale, Germania se află în declin”.
Arena internaţională
Administraţia Merkel s-a angajat să strângă legăturile dintre Germania şi Statele Unite şi să reducă tensiunile dintre Berlin şi Washington după o perioadă dezastruoasă pentru relaţiile americano-germane ce datează din 2002. Dar noul guvern a semnalat că nu estimează o modificare semnificativă în propria politică în majoritatea problemelor principale care generează tensiuni între cele două state, inclusiv în problema Irakului, a strategiilor de luptă împotriva terorismului, a extinderii UE şi a includerii Turciei în organizaţie, a reformei Consiliului de Securitate al ONU, al legitimităţii Curţii Penale Internaţionale sau a implementării Protocolului Kyoto privind încălzirea globală.
Cei care se aşteaptă la o renaştere a relaţiilor germano-americane vor fi probabil dezamăgiţi. Deşi relaţiile dintre Casa Albă şi Cancelarie vor fi mai cordiale, tensiunile politice de adâncime vor rămâne. Statele Unite vor continua să se confrunte cu o opinie publică germană într-o măsură copleşitoare ostilă faţă de politica externă a SUA şi care foarte probabil va rămâne în continuare ostilă. Numeroşi germani văd astăzi SUA ca o ameninţare la adresa păcii mondiale, mai degrabă decât ca pe un apărător al securităţii internaţionale şi al democraţiei. Într-un sondaj de opinie organizat în 2005 pentru German Marshall Fund şi Compagnia di San Paolo, 60 la sută din germani au afirmat că “exercitarea de către SUA a unei coordonări puternice a afacerilor globale” ar fi “întrucâtva indezirabilă” sau “în mare măsură indezirabilă”. Doar 5 la sută din germani au considerat conducerea americană ca fiind “foarte dezirabilă”.
În ciuda sprijinului hotărât pentru războiul din Irak, o poziţie extrem de nepopulară în Germania, Angela Merkel s-a angajat să nu trimită trupe în Irak. Desfăşurarea de trupe germane în Orientul Mijlociu ar diviza instantaneu coaliţia CDU/SPD şi ar atrage după sine prăbuşirea proaspătului guvern. Acestei perspective i se opun vehement şi numeroşi colegi de partid ai lui Merkel.
În loc de asta, Merkel va continua politica guvernului Schroeder de a sprijini stabilizarea Irakului şi eforturile de reconstrucţie fără o implicare militară directă în interiorul ţării. Germania instruieşte unităţi irakiene de poliţie şi unităţi de ingineri irakieni în Emiratele Arabe Unite, încă din mai 2004. Mai mult, Germania a oferit peste 200 milioane USD în fonduri pentru reconstrucţie şi a şters datorii irakiene de 4,7 miliarde euro. Merkel s-a angajat de asemenea să continue să ofere sprijin german trupelor ISAF (International Security and Assistance Force) sub comandă NATO în Afganistan, care includ 1.600 militari germani.
Ca şi Schroeder, Merkel va sprijini ferm instituţii ca Organizaţia Naţiunilor Unite sau Curtea Penală Internaţională, precum şi convenţii globale ca Protocolul Kyoto. Ministrul său de externe, Frank-Walter Steinmeier, a anunţat ONU că noua administraţie germană va urmări cu agresivitate obţinerea unui loc permanent în Consiliul de Securitate, ca membru al Grupului celor Patru (G-4) naţiuni, care include de asemenea India, Japonia şi Brazilia. Deocamdată, Statele Unite au sugerat că ar sprijini candidatura Japoniei, dar s-au opus categoric unei candidaturi comune a G-4, ceea ce probabil va constitui una din sursele cele mai importante de tensiune între Washington şi Berlin în 2006.
Războiul împotriva terorismului
O sursă de tensiune în relaţiile cu SUA este refuzul constant al Germaniei de a extrăda suspecţi de terorism pentru a fi judecaţi în Statele Unite, întrucât Germania se opune folosirii pedepsei capitale. Acest aspect a fost subliniat de decizia luată recent de autorităţile germane de a-l elibera pe Mohammad Ali Hammadi, terorist Hezbollah condamnat, a cărui extrădare fusese demult solicitată de Statele Unite.
În ceea ce priveşte războiul împotriva terorismului, preşedintele Bush ar putea avea în Merkel un aliat important. Cooperarea germano-americană în lupta împotriva terorismului în lume ar trebui să se intensifice în era post-Schroeder, în special în ceea ce priveşte colaborarea serviciilor de informaţii. Vor continua însă să existe tensiuni, mai ales în privinţa tratamentului suspecţilor de terorism din partea autorităţilor americane şi a închisorilor secrete a CIA.
