India este îngrijorată de câteva luni că ar putea trece pe un plan secund din cauza dependenţei economice tot mai mari a SUA de China şi a concentrării recente a administraţiei Barack Obama asupra Pakistanului. Această anxietate pare să se fi adâncit în ultima vreme – poate din cauză că sfârşitul lungii campanii electorale din această ţară a lăsat mai mult loc între preocupările cetăţenilor Indiei pentru mediul extern, mai ales pentru China.
Mareşalul forţelor aeriene indiene, Fali Homi Major, afirma într-un interviu pentru „Hindustan Times” că o ameninţare mai mare decât Pakistanul este China. „China este o problemă cu totul diferită de Pakistan”, a declarat el. „Ştim foarte puţin despre capacităţile actuale ale Chinei, despre punctele lor tari sau despre cât de profesionistă este armata lor… Cu siguranţă China e o ameninţare mai mare.”
Ziarul „Mint” a publicat ulterior un editorial în care China este descrisă drept „poate cea mai gravă ameninţare externă” la adresa securităţii Indiei. „Faptul că India se găseşte într-o vecinătate instabilă este mai clar ca niciodată în această vară”, scrie publicaţia. „Dar necazurile provocate de Pakistan, Sri Lanka sau Nepal pălesc în comparaţie cu ce poate face China.” Anxietatea tot mai mare a fost provocată de sfârşitul războiului din Sri Lanka, unde victoria guvernului a fost atribuită în parte unui transport de armament chinezesc şi unde China construieşte un nou port pe coasta sudică a insulei.
„Face parte dintr-un plan mai larg al Chinei în Oceanul Indian, pe care India l-a considerat întotdeauna sfera sa de influenţă”, afirmă ziarul britanic „The Times”. „Inginerii chinezi construiesc un alt port la Gwadar în Pakistan; se construiesc sau se repară drumuri în Burma, legând rutele comerciale din provincia chineză Yunnan cu Oceanul Indian; se îmbunătăţesc relaţiile cu state-insulă ca Seychelles; staţii de supraveghere sunt amplasate sau upgradate pe insulele din Burma.”
Dar chiar şi fără elementul declanşator Sri Lanka, analiştii indieni au sugerat că India s-ar putea să nu se mai bucure de poziţia privilegiată construită sub fostul preşedinte George W. Bush, când Washingtonul şi-a strâns legăturile cu Delhi, în parte şi pentru a contracara China. Confruntată cu dubla ameninţare a crizei financiare şi a blocajului militar în Afganistan, administraţia Obama depinde de cei doi principali rivali ai Indiei — China care poate plăti datoriile SUA, şi Pakistanul care îi poate ajuta pe americani să-i înfrângă pe talibani.
Fostul diplomat indian M.K. Bhadrakumar scria în „Times” că „Miezul problemei este relaţia SUA cu China”. La prima vedere, poate părea că nu este nici o contradicţie între politica lui George W. Bush de apropiere de China prin „legături constructive, sincere şi cooperante” şi căutarea de către Obama a unui „parteneriat pozitiv, cooperant şi cuprinzător” între SUA şi China. Dar realitatea este că în prezent SUA au mult mai multă nevoie de o apropiere strategică de China şi, se poate spune, au nevoie să „upgradeze” parteneriatul în direcţia unui dialog înalt privind problemele politice globale.”
Fără îndoială, influenţa globală a Chinei a sporit, şi un parteneriat strategic propriu-zis SUA-China – aşa cum indică menţionarea unei matrici exclusive „G-2” – va fi considerat de ţări ca India (sau Japonia) ca foarte probabil, dacă nu chiar inevitabil. Administraţia Obama va trebui să se străduiască serios să asigure India că nu va fi retrogradată la un statut subordonat.”
Relaţia Pakistan-China
Pakistanul a privit dintotdeauna China ca pe cel mai important aliat al său. În trecut, rivalitatea sino-indiană a ajutat Pakistanul să obţină de la China tehnică militară şi sprijin financiar şi diplomatic. Dar rivalitatea dintre cei doi vecini uriaşi ai săi nu a fost întotdeauna în favoarea sa. India a dezvoltat armament nuclear pentru a contrabalansa capacitatea nucleară a Chinei. Pakistanul, potrivit paginii web oficiale a armatei pakistaneze, a considerat acest pas un exemplu de „diplomaţie coercitivă” îndreptată nu atât împotriva Chinei, cât a Pakistanului, şi şi-a început propriul program nuclear după ce India a realizat primul test nuclear în 1974.
Pakistanul nu a câştigat neapărat nici din înfrângerea Indiei de către China într-un război la graniţe în 1962, în urma căruia India a rămas afectată de o îngrijorare pe termen nedefinit în ce priveşte securitatea graniţelor proprii. Temându-se că Pakistanul intenţionează să preia controlul asupra munţilor de dincolo de Kashmir — o zonă atât de îndepărtată încât nu a fost niciodată demarcată —, India a trimis trupe să ocupe înălţimile de deasupra gheţarului Siachen în 1984. Deşi India a fost afectată de ceea ce a considerat a fi o intruziune a Chinei în zona de graniţă înainte de războiul din 1962, acţiunea din Siachen a fost îndreptată împotriva Pakistanului. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, armatele indiană şi pakistaneză au încă detaşamente desfăşurate pe înălţimile de deasupra Siachen, India controlând poziţiile cele mai înalte.)
Relaţia SUA-China
Conform raportului McClatchy, administraţia Obama a făcut apel la China pentru furnizarea de instruire şi chiar echipament militar pentru a-i ajuta pe pakistanezi să contracareze ameninţarea militară în creştere. „Propunerea face parte dintr-un efort mai larg al Washingtonului de a atrage aliaţi-cheie ai Pakistanului în încercarea de a convinge Islamabadul să înăsprească măsurile împotriva militanţilor şi să sprijine guvernul civil fragil şi economia ezitantă”, afirmă raportul. Richard Holbrooke, reprezentantul special al administraţiei pentru Pakistan şi Afganistan, a vizitat în ultimele săptămâni China şi Arabia Saudită, un alt aliat, ca parte a acestui efort, adaugă documentul.
La începutul anilor 1970, Pakistanul se mândrea cu rolul de intermediar care facilitează dezgheţarea relaţiilor dintre SUA şi China comunistă în plin Război Rece. Într-o regiune cu un ataşament fierbinte faţă de istorie, se pune întrebarea dacă Islamabadul este cu adevărat pregătit să permită Washingtonului şi Beijingului să discute, pe deasupra capului său, despre ce este mai bine pentru Pakistan. (V.M.)
