Evenimentele care s-au succedat în ultimii doi ani în Polonia, Cehia, Ungaria şi care au condus la o vizibilă instabilitate politică în această zonă ar putea să reprezinte un avertisment pentru România în legătură cu modul în care ar putea evolua mediul politic după integrarea în Uniune. În fapt, nu este obligatoriu ca România să parcurgă acelaşi traseu, deşi riscul apariţiei unei crize politice se află în strânsă corelaţie cu procesul de pregătire a aderării, cu exigenţele pe care le presupune acesta.
Există unele similitudini în evoluţia istorică a ţărilor din spaţiul Europei Centrale şi de Sud-Est, dar există, de asemenea, şi unele diferenţe majore. Deopotrivă Polonia, Cehia, Ungaria şi România au aparţinut spaţiului sovietic şi, după cum se ştie, au împărtăşit, într-un mod relativ asemănător, experienţa comunismului. Particularităţile care le-au separat au decurs din modul diferit în care aceste state au fost expuse experimentului comunist (în cazul României, comunizarea a fost una mai profundă), iar acestea s-au repercutat ulterior asupra ritmului şi caracteristicilor procesului de tranziţie. Aşadar, Polonia, Cehia şi Ungaria au beneficiat de un start mai bun în demararea tranziţiei de la comunism la democraţie. Avansul pe care cele trei state l-au avut în procesul tranziţiei a fost unul dintre motivele cooptării lor mai rapide în comunitatea europeană. Pe de altă parte, însă, deopotrivă Polonia, Cehia, Ungaria şi România dispun de o tradiţie a democraţiei destul de fragilă din perioada anterioară instaurării comunismului. Amplasate într-un spaţiu de interferenţă a intereselor marilor puteri, aceste state au în comun o istorie zbuciumată, marcată de conflicte şi dispute teritoriale, fapt ce le-a imprimat o mai mare predispoziţie la tema naţionalistă sau la atitudini xenofobe. Se poate aprecia că fragilitatea instituţiilor, a mecanismelor democraţiei, dar şi unele dificultăţi legate de integrarea efectivă în Uniune au condus la o instabilitate politică în aceste trei state. În fapt, era de aşteptat că demararea procesului de integrare va genera o serie de nemulţumiri şi frustrări la nivelul societăţilor, dar este surprinzător că ea a determinat aceste crize la nivel politic.
Partidele politice din România sunt într-o fază tranzitorie
În România procesul de maturizare a partidelor politice a făcut paşi importanţi, dar scena politică este departe de a fi considerată una stabilă. Ca fenomen distinct al evoluţiei din ultimii trei ani a actorilor politici, putem remarca o mai mare apreciere acordată ideologiei ca element de identitate (care, este drept, se regăseşte mai puţin în practica politică) şi, mai ales, un interes deosebit acordat afilierii la marile familii politice europene. Partidele politice încearcă să-şi consolideze poziţiile printr-o întărire a raporturilor cu partidele din aceeaşi familie politică europeană.
Este destul de dificil de apreciat în ce măsură anul viitor va aduce o modificare semnificativă a poziţionării actorilor pe scena politică. Aşa cum este conturată acum, scena politică indică o fază tranzitorie. Pe de o parte, PSD pierde electorat şi statutul de partid majoritar, pe de alta, Alianţa PNL-PD trece printr-o perioadă de clarificare a relaţiei între cei doi parteneri şi pare să evolueze în direcţia unei separări. În mare parte, schimbările politice vor fi generate de modul în care va evolua relaţia PD-PNL. Această evoluţie va influenţa strategia PSD, dar şi o potenţială nouă construcţie pe zona de centru. Există posibilitatea ca ruptura care s-a produs în interiorul PNL prin plecarea grupului Stolojan să genereze o nouă reaşezare în acest spaţiu, în condiţiile în care acest grup şi-a propus o unificare – „federare” a formaţiunilor de centru. În mod firesc, concretizarea acestui proiect depinde de mai mulţi factori, între care şi de activitatea Guvernului Tăriceanu. Ultimele frământări din interiorul PNL pot determina unele pierderi, dar fără să destabilizeze foarte tare partidul. Pe termen lung, însă şi în perspectiva viitoarelor alegeri, principala problemă a PNL va rămâne cea a electoratului, respectiv faptul că va fi nevoit să împartă electoratul său cu PD sau cu o potenţială construcţie politică ce se va iniţia în spaţiul de centru-dreapta. Aceste reaşezări ale eşichierului politic sunt fireşti, în condiţiile în care presupun o echilibrare a curentelor politice, o conectare ideologică la marile familii europene. Fixarea ideologică şi programatică a partidelor, precum şi promovarea unor lideri politici credibili reprezintă condiţii sine qua non pentru realizarea unei scene politice stabile şi coerente. În Polonia, Cehia, Ungaria, unele crize politice au avut legătură cu implicarea unor demnitari în scandaluri de corupţie, folosirea unor fonduri comunitare sau ca efect al lustraţiei.
Problema guvernelor de coaliţie
Un alt aspect care va trebui să fie analizat cu atenţie ţine de constituirea guvernelor de coaliţie – un fenomen politic larg răspândit în Europa în ultimii ani, ca efect al fragmentării opţiunilor politice. Această tendinţă se face simţită deja şi în România.
În urma alegerilor care au avut loc în ultimii ani în ţările Europei Centrale şi de Est, partidele din aceste ţări nu au reuşit să obţină o majoritate de voturi, fapt ce a condus la crearea unor alianţe de guvernare nefuncţionale, situaţie ce a generat crize şi instabilitate politică. Încercând să înţelegem cauzele crizelor politice cu care s-au confruntat Ungaria, Polonia, Cehia, putem aprecia grosso modo că acestea rezidă în modul în care a fost gestionat procesul integrării, pe fondul unei slabe culturi a democraţiei politice în acest spaţiu. România ar trebui să aibă în vedere acest tip de situaţie şi să înveţe din evoluţia acestor state. Un prim aspect care ar trebui avut în vedere, din această perspectivă, este crearea unei scene politice stabile, cu partide puternice şi mai ales credibile. În al doilea rând, acestea trebuie să conştientizeze faptul că integrarea europeană reprezintă un proces cu o miză extrem de importantă pentru România. Eventualitatea ca viitoarele alegeri să propună un guvern de coaliţie se susţine prin fragmentarea electoratului. În ţările Europei Centrale, dar nu numai aici, preluarea puterii de către guverne de coaliţie a condus la unele blocaje şi chiar crize politice. Având în vedere faptul că în România tradiţia guvernării de coaliţie nu s-a dovedit viabilă, va trebui să se găsească formule de compromis care să evite eventuale crize guvernamentale. Acest lucru este posibil prin consolidarea partidelor – la nivel programatic şi cel al resurselor de lideri –, dar şi prin clarificarea unor mecanisme funcţionale la nivelul instituţiilor de putere. În mod firesc, statuarea unor relaţii coerente şi precise între instituţiile statului va contribui nu doar la ordonarea scenei politice, ci şi la stimularea jocului democratic. Iar consecinţa logică va fi constituirea unor partide puternice şi capabile să gestioneze coerent şi eficient politica românească.
