Acţiunea umanitară a devenit unul dintre pilonii noii arhitecturi internaţionale create prin restrângerea conceptului de suveranitate a statelor în condiţiile avansării proceselor de globalizare şi descentralizare. Modelul de acţiune umanitară al acestui început de secol are la bază principii etice şi este apropiat de sistemul drepturilor omului. El nu poate rămâne neutru în faţa genocidului şi trebuie să evalueze impactul pe termen lung al fiecărei operaţiuni pentru a putea opri ajutorul acordat – dacă se consideră că aceasta va prelungi criza sau va pune în pericol respectarea drepturilor omului.
Istoria operaţiunilor umanitare internaţionale începe o dată cu apariţia Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (CICR), cea mai veche, mai bogată şi mai bine structurată organizaţie umanitară din lume. A fost înfiinţat la Geneva în 1864 de Henri Dunant – ce fusese frapat de suferinţele răniţilor din bătălia de la Solferino – şi rămâne până astăzi ataşat unor principii austere de neutralitate şi imparţialitate. Implicat iniţial în sprijinirea, în contextul războaielor, a victimelor necombatante (civili şi persoane devenite inapte de luptă), CICR a cunoscut o primă criză majoră la sfârşitul primului război mondial când, în plin avânt al idealurilor naţionale, obligaţia de neutralitate a fost repusă în discuţie de filialele sale naţionale. Acestea s-au desprins de CICR şi s-au regrupat în Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie, lor alăturându-li-se mai târziu Societăţile de Semilună Roşie.
Perioada interbelică, influenţată de conceptele wilsoniene, înregistrează apariţia primelor organizaţii neguvernamentale private umanitare, dar forma modernă a comunităţii umanitare internaţionale se va defini doar la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Rezultat al eforturilor de codificare a legilor războiului, CICR devine acum depozitarul Convenţiilor de la Geneva (1949) care alcătuiesc, alături de protocoalele lor (1977), corpul dreptului internaţional umanitar. Crearea sistemului Naţiunilor Unite a condus la apariţia agenţiilor interguvernamentale specializate în domeniul umanitar (Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, UNICEF) ale căror mandate, deşi variate, au ca principiu director oferirea de ajutor celor care suferă urmare a catastrofelor naturale sau calamităţilor generate de om. Tot acum ia naştere cea mai mare parte a organizaţiilor neguvernamentale umanitare, laice sau confesionale, create în special pentru asigurarea de asistenţă în Europa.
CICR a rămas până astăzi cea mai prestigioasă organizaţie umanitară, el primind de trei ori Premiul Nobel pentru Pace – în 1917, 1944 şi 1963 -, caz unic în istoria premiului. Recunoaşterea internaţională a formei clasice de asistenţă umanitară, bazată pe principiul neutralităţii faţă de părţile în conflict, avea să sufere schimbări fundamentale o dată cu intrarea în perioada actuală de democratizare a presei. Mass-media internaţională – din lipsă de timp şi resurse – nu poate reacţiona decât ulterior momentului producerii crizelor şi acordă prioritate subiectelor ajunse în punctul de “explozie”. Relaţia simbiotică a acesteia cu operaţiunile umanitare a condus la apariţia celei mai importante “schisme” a comunitaţii umanitare. Creşterea interesului opiniei publice internaţionale faţă de crizele umanitare – direct proporţional cu acoperirea mediatică a acestora – a generat în rândurile personalului umanitar de pe teren, confruntat cu realităţi zguduitoare, o reacţie negativă faţă de autocenzura impusă de CICR. Fondată în 1971, organizaţia “Médecins sans frontičres” – una din cele mai importante organizaţii neguvernamentale din lumea de azi – reprezintă promotorul noului tip de abordare în care operaţiunile de ajutorare a victimelor sunt dublate de anunţarea cauzelor crizelor şi formularea de acuzaţii la adresa responsabililor pentru declanşarea acestora.
În timp ce comunitatea umanitară europeană cunoştea o tumultuoasă dezbatere conceptuală cu privire la modul său de acţiune, relaţia omologei sale americane cu guvernul SUA, guvernată în continuare de ideile wilsoniene, s-a menţinut strânsă. Modul ierarhizat de funcţionare a organizaţiilor neguvernamentale americane şi tendinţa lor de a accepta postura de subcontractori guvernamentali le-au plasat într-o poziţie secundară în această dezbatere.
Ieşirea din logica bipolară a relaţiilor internaţionale a multiplicat conflictele locale şi a impus comunităţii umanitare o activitate tot mai intensă. Manifestându-se într-o perioadă postideologică, idealul umanitar a devenit la sfârşitul anilor ’80 ultimul ideal salvator. Acţiunea umanitară s-a impus ca singura aventură cu potenţial ideologic (deşi apolitică!) în care opinia publică a acceptat să se lase antrenată. Revoluţia transporturilor şi facilităţile de desfăşurare logistică au oferit iluzia intervenţiei posibile în orice loc de pe glob acolo unde comunităţi umane suferă.
S-a produs astfel o apropiere inevitabilă a acţiunii umanitare de drepturile omului, până la proclamarea necesităţii intervenţiei umanitare nemaifiind decât un pas. Acest pas a fost făcut de organizaţia “Médecins du monde” – înfiinţată în 1980 de acelaşi Bernard Kouchner ce înfiinţase anterior “Médecins sans frontičres” – care, prin activitatea ei, promovează conceptul unei acţiuni umanitare beneficiind de sprijin guvernamental şi implicată direct în dezbaterea politică. Asumându-şi postura de promotor al drepturilor omului, acţiunea umanitară este pusă astfel sub semnul angajamentului moral şi are ca punct de reper doctrina “dreptului de ingerinţ㔺i corolarul său – intervenţia militară din raţiuni umanitare. Este semnificativ faptul că acestei organizaţii i-a fost acordat în 1999 Premiul Nobel pentru Pace, lucru care a marcat momentul de apogeu al noului tip de acţiune umanitară.
Prestigiul mişcării şi idealului umanitar face ca orice criză contemporană să fie descrisă ca o urgenţă umanitară şi să solicite o astfel de intervenţie. Formele spre care au tins în ultimul deceniu operaţiunile umanitare s-au diversificat: au fost acordate îngrijiri în Ruanda-, s-au sprijinit emanciparea în Afganistan şi eliberarea în sudul Sudanului. Opinia publică din ţările dezvoltate este gata să acorde ajutorului umanitar rolul de nouă paradigmă a relaţiei Nord-Sud şi să creeze o nouă ideologie: cea a drepturilor omului şi a intervenţiei umanitare. Acest lucru este favorizat de rezultatele modeste obţinute în ultimele decenii de programele de asistenţă pentru dezvoltare care au generat o cultură de dependenţă la nivelul populaţiei şi de corupţie la nivelul elitelor în statele în curs de dezvoltare.
Deşi acţiunea umanitară a căpătat o aură de nobleţe dată de faptul că eforturile persoanelor implicate au ca obiectiv ajutorarea celor în nevoie în numele unor înalte principii morale, în mod paradoxal aceasta se află totdeauna sub semnul eşecului, şi nu al reuşitei. Principalele cauze sunt momentul de intervenţie – în mod inevitabil ulterior declanşării crizei – şi instrumentele limitate de care aceasta dispune. Aşa cum spunea Sadako Ogata, fostul Înalt Comisar ONU pentru Refugiaţi: “Problemele umanitare nu au soluţii umanitare”, ci, adăugăm noi, politice, militare şi culturale.
Operaţiunile umanitare reprezintă un important instrument de acţiune, dar ele tind în mod eronat, prin preluarea idealurilor mişcării pentru drepturile omului, să devină un mecanism de implementare a acestora. Ceea ce li se propune astăzi ca obiectiv (promovarea drepturilor omului, oprirea conflictelor armate şi realizarea justiţiei sociale) le depăşeşte conceptual şi logistic. Crizele contemporane sunt departe de a avea doar o dimensiune umanitară, iar adevărata practică umanitară, situându-se în marginea, şi nu în centrul ordinii internaţionale, nu are capacitatea de a oferi acestora un răspuns cuprinzător.
