Dupa 14 ani de sperante, tatonari, promisiuni, cai batatorite la Washington, reforme interne si iarasi sperante, în 29 martie anul acesta a venit în sfârsit momentul ca România sa intre ca membru cu drepturi depline în Organizatia Atlanticului de Nord. Cautarile interioare si problemele de definire a identitatii nu se termina însa aici, nici din partea României, nici din cea a Aliantei. Cum se va acomoda în fapt România la noile cerinte? Cum se va raporta la noile coordonate impuse de aderarea la o organizatie al carei spirit de disciplina, dar si capacitati tehnice depasesc atât material, cât si temporal, capacitatile traditionale ale României (chiar în conditiile actualelor modernizari)?
În timp ce raspunsurile la asemenea întrebari sunt multiple si complexe, vom încerca în continuare sa construim o posibila perspectiva de explicare pornind de la recapitularea principalelor evenimente si consideratii care descriu mediul institutional si ideatic din jurul conceptului noului NATO.
Pe scurt, cine e NATO
Alianta Nord-Atlantica lua fiinta în aprilie 1949, prin semnarea Tratatului de la Washington, care instituia un sistem de securitate comun, bazat pe un parteneriat între 12 state independente din Europa si America de Nord. Initiativa stabilirii unei aliante defensive comune aparea în primii ani dupa încheierea celui de-al doilea razboi mondial, când Uniunea Sovietica vadea tendinte tot mai expansioniste, ce amenintau sa modifice dramatic stabilitatea zonei europene ramase sub influenta capitalismului, iar amenintarile directe împotriva suveranitatii Norvegiei, Greciei, Turciei si a altor tari din Europa Occidentala, petrecute între anii 1947 si 1949 îngrijorau tot mai mult pe liderii din zona. În mod decisiv, lovitura de stat din Cehoslovacia din iunie 1948 si ulterior blocada ilegala a Berlinului, au directionat fara drept de apel actiunile Europei Occidentale înspre constituirea unei structuri comune de securitate si aparare. Bazele viitoarei aliante erau deja puse, prin Tratatul de la Bruxelles din martie 1948, când cinci state ale Europei Occidentale – Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie – îsi exprimasera hotarârea de a constitui un sistem comun de aparare si de a-si întari relatiile, astfel încât sa poata rezista unor primejdii de natura ideologica, politica si militara ce le-ar fi putut ameninta securitatea.
Dupa 1989 însa, prabusirea sistemului comunist, colapsul URSS si dizolvarea Pactului de la Varsovia au avut efecte imense asupra NATO, obligând aceasta alianta militara la redefinire si la cautarea unui nou raison d’etre, care nu a întârziat sa se concretizeze prin sprijinul acordat evolutiei tarilor din Europa Centrala si de Est în drumul lor catre liberalismul politic si economic. Ideea extinderii spre Est a NATO a aparut pentru prima data in anul 1993, legata de preocuparile în directia securitatii ale “Grupului de la Visegrad” (constituit din Polonia, Cehia si Ungaria).
Noua strategie NATO, aprobata în forma sa finala la reuniunea la nivel înalt de la Roma din 7-8 decembrie 1991, reafirma atasamentul statelor membre fata de principiile apararii colective, necesitatea mentinerii de capacitati de aparare reduse, Alianta redirectionându-si linia de actiune spre Europa Centrala si de Est prin noi roluri si sarcini, de la prevenirea si gestionarea conflictelor, la actiuni de monitorizare si control al armamentelor si pâna la actiuni de implementare si mentinere a pacii, impuse prin eventuale acorduri internationale.
Prin intermediul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, cadrul politico-militar de consultari între Alianta si partenerii sai, care reuneste cele 19 state membre si cei 25 de parteneri într-un forum de consultari periodice, a fost realizat un “Plan de actiune” conform caruia au loc consultari politice pe urmatoarele teme: probleme politice si legate de securitate, gestiunea crizelor, probleme regionale, probleme de control al armamentelor, de proliferare nucleara, biologica si chimica, terorism international, planificarea apararii, strategia si politica de aparare si bugetara, precum si impactul dezvoltarii economice asupra securitatii.
Mai mult, în scopul identificarii a noi metode de optimizare a activitatii Aliantei, ca urmare a mutatiilor survenite în contextul international de securitate, în luna iunie 2002, la întâlnirea ministeriala a statelor-membre NATO s-au pus bazele unei noi strategii de aparare comune. În acest sens s-a stabilit sa se actioneze în scopul eficientizarii capacitatilor militare ale Aliantei, pentru a contribui la prevenirea conflictelor si la managementul crizelor prin operatiuni care nu invoca articolul 5 al Tratatului Atlanticului de Nord – cel referitor la apararea comuna.
Drumul sinuos al aderarii României la NATO
România a fost prima tara semnatara a documentului cadru al Parteneriatului pentru Pace în 26 ianuarie 1994, iar în anii care au urmat pâna la aderarea efectiva, România a participat în peste 3300 operatiuni în cadrul Parteneriatului, între care o multitudine de operatii si exercitii comune parteneri-aliati. Initiativa parteneriatului apartine Aliantei, care a lansat-o în ianuarie 1994, cu prilejul summit-ului de la Bruxelles. Ea a fost conceputa ca o noua formula de cooperare între NATO si statele situate la estul Aliantei, care sa conduca la consolidarea securitatii si stabilitatii în Europa.
Ambitia României de a face parte din aceasta Alianta era alimentata atât de asteptarea, aproape ancestrala, a venirii americanilor, dar si de optica împartasita de diplomatia de la Bucuresti, cum ca drumul spre integrarea europeana si, de fapt, spre prosperitatea si stabilitatea României ar trece pe la NATO.
Pentru a-si spori credibilitatea fata de partenerii nord-atlantici si pentru a acumula credit în privinta capacitatii de a raspunde provocarilor noului mileniu, carora Alianta încerca sa le gaseasca solutii atât în practica, cât si în strategie, Guvernul de la Bucuresti a demarat o serie de actiuni de sprijin a fortelor aliate.
Astfel, România a contribuit la eforturile de stabilire a unei zone sigure si stabile în Europa: participarea la operatiuni conduse de NATO, ca SFOR si KFOR, participarea la initiativele din sud-estul Europei ale NATO (cum ar fi SEECAP si SEEGROUP), a dovedit o buna capacitate de administrare în timpul detinerii presedintiei OSCE în 2001, a adus contributii semnificative aduse la Pactul de Stabilitate din Sud-Estul Europei, participarea la diferitele scheme si proiecte de cooperare la nivel regional si sub-regional.
A urmat primul razboi din Irak, unde România a contribuit cu trupe de stabilizare în cadrul unei misiuni UNIKOM, sub egida Natiunilor Unite, la scurt timp dupa finalizarea lui “Desert Storm”. În cadrul celui de-al doilea razboi din Irak, participarea României alaturi de trupele aliate s-a realizat în ciuda semnalelor contradictorii primite de la partenerii europeni, într-un moment în care aderarea României la UE trecea prin momente de sensibilitate. Cu toate acestea, la 12 martie 2003 România disloca o companie NBC în Kuwait în sprijinul interventiei Coalitiei Internationale de lupta împotriva terorismului în Irak.
Românii au fost alaturi de Statele Unite si ceilalti aliati si tari partenere în sustinerea coalitiei anti-terorism. Guvernul si Parlamentul au decis asupra unor contributii concrete pe care România le poate aduce ca partener strategic al SUA si ca membru de facto al NATO. Spatiul aerian al României a fost pus, la cerere, la dispozitia campaniei globale de operatiuni împotriva terorismului. La 20 decembrie 2001, Comisia de aparare din Parlamentul României aproba, în unanimitate, solicitarea presedintelui Iliescu de participare a României în cadrul fortei internationale din Afghanistan, iar la 30 aprilie 2002, Parlamentul a aprobat participarea a 485 de militari români la operatiunea “Enduring Freedom” din Afghanistan, pentru misiuni de paza, control, sprijin umanitar si neutralizarea fortelor talibane din organizatia Al Qaida, în cadrul ISAF.
Demonstrarea determinarii si a capacitatii de reactie a fortei militare române nu a fost singurul atu adus în argumentatia pentru integrare euro-atlantica. S-a sustinut vehement faptul ca România va aduce plus valoare Aliantei, prin locatia sa strategica, marimea teritoriului, capacitatile militare prezente si planificate pentru viitor, potentialul economic si populatia sa. România va furniza astfel legatura necesara între flancurile de nord si de sud ale organizatiei. Nu de neglijat este faptul ca aderarea României va contribui la consolidarea legaturii transatlantice, sondajele de opinie indicând faptul ca sustinerea populatiei din tara- noastra pentru o întarire a legaturii transatlantice este printre cele mai ridicate din Europa Centrala si de Est.
Rezultatul tuturor acestor eforturi, desi s-a lasat asteptat (în primul val al extinderii de dupa 1990, când România era foarte sigura de invitarea ei, rezultatul a dezamagit pe multi) a rasplatit consecventa si determinarea partii române: declaratia finala a Summit-ului de la Praga din 21 noiembrie 2002, când România împreuna cu alte sase state: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia si Slovenia erau invitate sa adere la aceasta organizatie, consfintea deschiderea unui drum fara întoarcere catre un spatiu al parteneriatului trans-atlantic, nemaiatins înainte.
Din punct de vedere tehnic, odata cu aderarea la Tratatul de la Washington, noile state membre sunt invitate sa adopte toate acordurile încheiate la nivelul NATO, la care se adauga diversele proceduri si practici utilizate în cooperarea dintre statele membre, toate acestea formând acquis-ul NATO, care trebuie preluat în întregime de viitorii membri. Aceste acorduri sunt grupate în trei categorii principale:
1. acorduri de reglementare a statutului;
2. acorduri tehnice (“technical security agreements”) în domeniul protectiei informatiilor;
3. acorduri ATOMAL, relevante pentru aliatii cu capabilitati din domeniul atomic si nuclear.
