Home » Politică externă » Irakificarea Afganistanului

Irakificarea Afganistanului

Iarna se apropie, şi nu mai puţin de 400.000 de afgani sunt ameninţaţi de foamete. Problema nu e lipsa alimentelor, ci faptul că nu se pot trimite la cei care au nevoie de ele.

Atacurile asupra personalului organizaţiilor umanitare şi de­tur­narea transporturilor de alimente – în principalul program ONU de furnizare de alimente apro­xi­mativ 100.000 tone de provizii au fost pierdute în atacuri ale insurgenţilor şi infractorilor doar anul acesta – fac a­proa­­pe imposibil transportul alimentelor pe ruta prin­cipală care leagă vastele teri­torii dintre Kandahar în sud şi Herat în vest.
Spectrul foametei este cea mai bună dovadă că promisiunile au rămas vorbe goale. La 6 ani de la lansarea operaţiunilor militare ale SUA şi ale alia­ţilor occidentali ca răspuns la aten­tatele teroriste din 9/11 şi pentru elibe­rarea Afganistanului de regimul taliban, nu ar trebui să vorbim de orga­nizaţii umanitare nevoite să aban­do­neze încercările de a hrăni o populaţie disperată. Dar aceasta e doar o do­vadă a unui eşec dezastruos.
În timp ce administraţia Bush se laudă că pacificarea aparentă a unor zone din Irak dovedeşte succesul mă­su­rii de sporire a forţei armate, Afga­nistanul se îndreaptă rapid spre haos. Ceea ce vedem s-ar putea numi iraki­fica­rea Afganistanului.
Regimul taliban se reface, extin­zân­du-şi controlul în peste jumătate din suprafaţa Afganistanului, conform ultimelor studii ale Senlis Council, un think-tank independent, internaţional, cu filiale în Afganistan. Nu mai este vor­ba de o ameninţare regională sau tribală, ci de insurgenţă deschisă împotriva trupelor SUA, NATO şi ale aliaţilor, precum şi împotriva guver­nu­lui lui Hamid Karzai, descris de pro­pa­ganda talibană ca fiind omul de paie al puterilor occidentale.
Militanţi străini se alătură forţelor talibane renăscute, aşa cum au fost atraşi în trecut în Afganistan de Osama bin Laden şi luptătorii al-Qaeda, aşa cum au fost atraşi şi în Irak. „Luptători străini din Pakistan, Uzbekistan, Cece­nia şi China, între altele, folosesc încă o dată Afganistanul drept câmp de lup­tă pentru propria versiune a jihadului global”, se afirmă în ultimul raport al Sen­lis Council. În locaţii sigure din ţara vecină, Pakistan, militanţii şi-au dez­voltat „aproape la vedere” o infras­truc­tură teroristă care include agenţi de recrutare, puncte de întâlnire şi aten­tatori sinucigaşi care se pregătesc să se infiltreze în Afganistan.
Are loc „un import de tactici perfec­ţionate în Irak”. Între acestea se nu­mă­ră atentatele sinucigaşe şi dispozitivele explozive amplasate la marginea dru­murilor, care fac victime atât în rândul civililor, cât şi al forţelor naţionale şi internaţionale. Senlis face un bilanţ la rece: din 2001 până în 2004, în Afganistan au avut loc 5 atentate sinucigaşe. În 2005 au fost 17. Până în 2006 numărul crescuse la 123. În 2007 au fost 131 de atentate sinucigaşe.
Într-un scenariu pesimist, grupul de cercetare prevede „un import masiv de tactici şi metode teroriste din Irak. Rezerve aparent inepuizabile de martiri se infiltrează în ţară, atacând deopotrivă spaţii publice, forţe militare şi instituţii ale statului.”
În dezbaterile politice din SUA, problema Afganistanului se reduce adesea la două afirmaţii împotriva administraţiei Bush. Una se referă la eşecul capturării lui bin Laden atunci când a fost încolţit la Tora Bora. Cealaltă deplânge redirecţionarea resur­selor spre conflictul din Irak. Ambele afirmaţii sunt legitime. Din pă­cate, ambele sunt irelevante.
SUA eşuează în Afganistan – ţara în care nu ar fi trebuit să pună proble­ma unui eşec. Lăsând la o parte inca­pacitatea armatei de a pacifica ţara şi de a-i reduce la tăcere pe talibani, au lipsit fondurile şi eforturile de recons­trucţie din partea Occidentului. Produc­ţia de opiu a redevenit un stâlp al economiei afgane, iar aliaţii nu ajung la nici un acord privind măsurile care tre­buie luate.
Însă, cum campania prezidenţială se concentrează pe alegerile primare, nu se spune aproape nimic despre dezastrul care ameninţă Afganistanul. Democraţii se ceartă pe voturile de acum cinci ani pentru autorizarea acţiunii militare în Irak şi pe pro­misiu­nile de a retrage cât mai mulţi soldaţi. Republicanii se întrec în cuvinte beli­coa­se împotriva Iranului, adaptându-se ultimei obsesii a administraţiei Bush. Perspectiva unui război care va cu­prinde întreg Orientul Mijlociu nu pare să-i deranjeze.
În anii de dinainte de 9/11, guvernul SUA a fost acuzat că a ignorat sau nu a răspuns adecvat ameninţării tot mai evidente venite dinspre munţii Afganistanului. Faptul că istoria s-ar putea repeta atât de repede este cutremurător.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 53
© 2010 REVISTA CADRAN POLITIC · RSS · Designed by Theme Junkie · Powered by WordPress