La doi ani de la intrarea forţelor SUA în Irak pentru a-l captura pe Saddam Hussein, forţe contradictorii sfâşie ţara. Irakienii s-au prezentat în număr masiv la secţiile de vot pentru a-i alege pe cei 275 de membri ai Adunării Constituţionale. Mulţi gustă cu entuziasm din avantajele unei lumi care le-a fost multă vreme interzisă prin sancţiuni internaţionale – se montează antene de televiziune prin satelit şi se cumpără alimente de import.
Reconstrucţia ţării rămâne o problemă
La doi ani de la intrarea forţelor SUA în Irak pentru a-l captura pe Saddam Hussein, forţe contradictorii sfâşie ţara. Irakienii s-au prezentat în număr masiv la secţiile de vot pentru a-i alege pe cei 275 de membri ai Adunării Constituţionale. Mulţi gustă cu entuziasm din avantajele unei lumi care le-a fost multă vreme interzisă prin sancţiuni internaţionale – se montează antene de televiziune prin satelit şi se cumpără alimente de import.
Dar rebelii agresivi obstrucţionează operaţiunile cruciale de reconstrucţie şi instaurare a securităţii, dezamăgindu-i pe irakienii de rând care au sperat că prezenţa americană va schimba rapid lucrurile.
“Există unele schimbări în bine”, spune Rachel Bronson, membru al Consiliului pentru Relaţii Externe. Dar “din punctul de vedere al securităţii, nu se poate spune că lucrurile merg foarte bine.”
Până acum, strategii militari prevăzuseră ca prezenţa americană în teritoriu să reprezinte doar o parte a celor 150.000 de soldaţi staţionaţi în Irak în prezent. Se aştepta ca veniturile din operaţiunile cu petrol şi investiţiile firmelor străine să creeze locuri de muncă şi să revitalizeze economia.
Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID) declară că a cheltuit aproape 4,8 miliarde dolari până acum în proiectele de reconstrucţie din Irak. Dar restabilirea serviciilor de bază şi crearea de noi locuri de muncă se dovedesc problematice.
“Totul se prăbuşeşte dacă nu există lege şi ordine”, declară d-na Bronson. “Nu foloseşte la nimic să ai o slujbă, dacă nu poţi ajunge la ea.”
Într-adevăr, prea puţine măsuri ale SUA îşi fac efectul în zonele cele mai problematice. Deşi provincia Diyala, mai afectată de valurile de violenţe, a primit ajutoare pentru a pune în funcţiune fermele zootehnice şi apicole, precum şi fonduri pentru îmbunătăţirea reţelei de canalizare şi asistenţă pentru autorităţile locale, majoritatea proiectelor se concentrează în zonele relativ stabile din nord şi în unele regiuni sudice, conform ultimelor date USAID.
Telefoane mobile şi salarii mai mari
Totuşi, irakienii sunt conştienţi de progresele făcute în mai multe domenii.
Deşi rata şomajului este în jur de 48%, potrivit Ministerului Muncii şi Relaţiilor Sociale, salariile pentru posturile deja existente, în special cele din sectorul guvernamental, au crescut. Salariile profesorilor, ale funcţionarilor publici şi ale poliţiştilor au fost mărite, la fel pensiile. Salariul de bază al unui poliţist este în jur de 220 USD, suficient pentru întreţinerea unei familii şi, pentru mulţi irakieni, suficient pentru a risca să devină ţinta atacurilor rebelilor. Unii pensionari şi profesori primesc de zece ori mai mulţi bani decât înainte.
În consecinţă, multe familii spun că acum îşi pot permite să mănânce carne la majoritatea meselor şi să cumpere mai multe fructe şi legume. Asta în ciuda faptului că preţurile au crescut cu aproape o treime la unele produse alimentare, inclusiv carne, fructe şi legume, potrivit comercianţilor din Bagdad. Dar alimentele conservate, băuturile răcoritoare sau bananele, care înainte aveau preţuri prohibitive pentru aproape toţi locuitorii ţării, pot fi cumpărate acum la preţuri mult mai mici decât cele din epoca Hussein.
Echipamentele electronice îşi iau şi ele zborul de pe rafturile magazinelor, de când războiul a deschis graniţele altădată blocate prin sancţiuni.
Mulţi irakieni îşi permit acum telefoane mobile, o facilitate modernă interzisă sub Saddam Hussein. Orascom Telecom, firma egipteană care furnizează servicii de telefonie mobilă în Bagdad şi centrul Irakului, avea 82.000 de abonaţi la sfârşitul anului 2003, când şi-a lansat activitatea în Irak. Până în noiembrie 2004, a câştigat încă 480.000 de abonaţi şi intenţionează să ajungă la un milion de abonaţi până la sfârşitul anului, prin extinderea serviciilor spre sudul şi nordul Irakului, potrivit site-ului companiei.
Rebelii, sabotorii progresului
Experienţa Orascom este emblematică pentru problemele pe care le întâmpină cei care încearcă să profite de noile oportunităţi.
Problemele de securitate îngreunează mult încercările angajaţilor companiei, unii din ei răpiţi sau împuşcaţi, de a extinde reţeaua. În prezent, se pot face până la douăsprezece încercări până când se reuşeşte conectarea unui telefon şi adesea reţeaua nu funcţionează perioade mari din zi.
Rebelii încearcă să submineze servicii esenţiale, cum sunt furnizarea de electricitate şi apă, pentru a-i instiga pe irakieni împotriva americanilor şi pentru a eroda dorinţa acestora din urmă de a rămâne în Irak. Este o tactică definitorie pentru “războiul de generaţia a patra,” spune col. Thomas Hammes, profesor asociat în cadrul Universităţii Naţionale de Apărare.
Insurgenţii “caută să convingă liderii politici ai adversarului că scopurile lor strategice sunt fie imposibil de îndeplinit, fie prea costisitoare în raport cu beneficiile estimate. Ideea fundamentală este că o voinţă politică superioară, atunci când este adecvat folosită, poate învinge o putere economică şi militară mai mare,” a explicat el într-o lucrare publicată în ianuarie.
Ceea ce înseamnă că, la doi ani de la debutul războiului, există alimentare cu electricitate cam două ore din şase în capitală, deoarece insurgenţii atacă lucrătorii care încearcă să repare reţelele electrice. Producţia de electricitate a ajuns abia la nivelul celei de dinainte de război, adică 4.400 MW pe zi.
Dar, spre deosebire de perioada regimului lui Hussein, acum electricitatea este distribuită echitabil. Bagdadul, care odinioară primea cantităţi suplimentare de electricitate în detrimentul zonelor sudice pe care Hussein le reprima, este nevoit acum să împartă energia cu restul ţării.
Rebelii lovesc şi infrastructura petrolieră a Irakului, cea care, se aşteptau oficialii americani, trebuia să constituie motorul reconstrucţiei ţării. Insurgenţii au distribuit fluturaşi în care ameninţă că oricine se angajează să lucreze în infrastructura petrolieră va fi ucis, deoarece ajută inamicul. Şi au demonstrat că nu glumesc, atacând muncitorii care încearcă să repare conductele şi rafinăriile afectate.
Atacurile asupra cisternelor de petrol, a conductelor şi a rafinăriilor, îndeosebi cele din această toamnă, reduc constant cu până la 100.000 de barili producţia medie de petrol a ţării, de aproape două milioane de barili pe zi.
În consecinţă, în această toamnă şi iarnă irakienii au fost nevoiţi să aştepte chiar şi două zile pentru a-şi putea umple rezervoarele.
Numărul atentatelor a crescut spectaculos, de la o medie de 12 pe lună înainte de transferul de suveranitate din 28 iunie la aproape 24 pe lună în octombrie 2004, 46 de atacuri în noiembrie şi continuând cam cu unul sau două pe zi în timpul iernii, potrivit ministrului interimar pentru Petrol, Thamer Ghadban.
Totuşi, mulţi irakieni declară că ar putea suporta cozile la benzinării şi penele de curent atâta vreme cât le-ar fi asigurată securitatea.
“Da, există lucruri pe care acum le putem avea, telefoane mobile, televiziune prin satelit, maşini noi. Dar ceea ce am pierdut era mai de preţ”, spune Basim Majid, directorul unui magazin de electronice. “Suntem în plin haos şi nu există cale de întoarcere. Sper că vor folosi forţa pentru a instaura securitatea.”
Bassam Henna, şomer, este descurajat. “Sincer să fiu, în general pe vremea lui Saddam era mai bine”, spune el. “Nu e vorba de Saddam ca persoană, cu toate greşelile şi păcatele lui, ci în general, vremurile erau mai bune ca acum. Şi dacă nouă ne pare rău după el, vă imaginaţi cât de rea e situaţia.”
