Statele Unite au câştigat prima fază a războiului din Irak – invazia şi eliminarea regimului Saddam Hussein -, au conservat şi integritatea teritorială a Irakului, ba chiar au pus capăt şi revoltei mesianice a liderului şiit Moqtada al Sadr. Washingtonul a reuşit să obţină şi crearea unui guvern multietnic şi multireligios şi se pregătesc acum pentru transferul de putere către noul regim de la Bagdad-. Un moment foarte important care a fost prefaţat de numeroase atentate şi atacuri, de crime şi gesturi de o cruzime incredibilă: decapitarea unor cetăţeni occidentali sau asiatici.
Şi totuşi după un an şi ceva de la război, situaţia din Irak nu este deloc stabilizată. Ba, dimpotrivă. Statele Unite au anunţat trimiterea de efective militare suplimentare în Irak. Au obţinut din partea unor ţări aliate sprijin militar şi logistic. Se vorbeşte chiar de posibilitatea implicării NATO în gestionarea reconstrucţiei Irakului. Modul în care Statele Unite au gestionat Irakul post-Saddam a declanşat numeroase semne de întrebare, în special legate de oferta politică pentru noul Irak. A greşit Washingtonul? A eşuat în tentativa sa de reconstrucţie politică a Irakului?
Discret, administraţia de la Washington a început o adevărată echilibristică între diferitele facţiuni etnice şi religioase. O echilibristică manifestată în special prin balansarea de la o facţiune la alta. Primii care au pierdut cooperarea Washingtonului au fost chiar aliaţii din timpul războiului: kurzii. Aceştia s-au văzut siliţi să accepte integrarea într-un Irak lipsit de Saddam, dar rămas în aceiaşi parametri teritoriali. Din nou, visele lor de independenţă au fost spulberate. Din nou, controlul direct al rezervelor de petrol din nord şi deci accesul la fondurile necesare unei construcţii statale proprii, le-a fost refuzat. Este firesc ca frustrarea să fie dominantă în zona etniei kurde din Irak.
O altă mişcare interesantă a avut loc în această primăvară când administraţia americană a întors, dacă nu spatele, cel puţin un umăr, şiiţilor. Revolta condusă de Moqtada al Sadr a demonstrat că şiiţii – dominanţi ca număr şi răspândire în zonele petroliere – au interese proprii, mai apropiate de cele ale Iranului decât de cele ale Statelor Unite. Revolta “armatei lui Mahdi”, grupare paramilitară a şiiţilor radicali, a confirmat implicarea serviciilor secrete iraniene în situaţia postbelică din Irak. Este poate doar unul dintre motivele pentru care Washingtonul l-a executat politic fără drept de apel pe Ahmed Chalabi, unul dintre principalii candidaţi la preşedinţia irakiană şi liderul Congresului Naţional Irakian, principala mişcare de opoziţie din perioada Saddam Hussein. Chalabi, de altfel condamnat la ani grei de închisoare în Iordania pentru devalizarea unei bănci, a fost acuzat că acţionează în favoarea serviciilor de informaţii iraniene. O dezvăluire care a avut urmări şi la Washington şi care a adâncit diferenţa de strategie dintre Pentagon, susţinător al şiiţilor, şi alianţa CIA – Departamentul de Stat, adeptă a parteneriatului cu sunniţii.
Sunniţii par să fie favorizaţii momentului. Ei domină guvernul interimar, conducerea noii armate şi a noilor structuri de forţă irakiene. Administraţia americană a declanşat un experiment interesant în raport cu minoritatea sunnită. După rebeliunea de la Falluja, sunniţii au primit dreptul de a-şi administra singuri oraşul în speranţa că se va pune capăt astfel atacurilor împotriva militarilor americani. Este prematur pentru a trage o concluzie, dar este foarte posibil ca experimentul să eşueze. Un argument în acest sens îl reprezintă continuarea atentatelor şi mai ales uciderea unor cetăţeni occidentali. Cert este însă un lucru: americanii au înţeles că au greşit când au desfiinţat armata irakiană moştenită de la Saddam (şi alcătuită în cea mai mare parte din sunniţi) şi acum încearcă să o reconstruiască.
Nu este clar pentru moment care este gradul de implicare al unor militanţi şi terorişti străini în Irak. În mod evident, luptători străini, afiliaţi sau nu reţelei Al Qaeda, au pătruns de anul trecut în Irak, majoritatea prin Siria. Ei acţionează în special în aşa-numitul triunghi sunnit: Tikrit – Falluja – Bagdad-. Şi tot străinii par să fie la originea crimelor bestiale, mediatizate de site-urile fundamentaliste sau de televiziuni ca Al Jazeera sau Al Arabiya: decapitarea unui cetăţean american, Nicholas Berg, şi a unuia sud-coreean, Kim Sun-Il. În cazul lui Berg, un om de afaceri de 27 de ani care avea unele legături cu reţeaua condusă de Osama bin Laden, autorul pare să fie Abu Musab al-Zarqawi, un iordanian considerat liderul aripii Al Qaeda din regatul haşemit. Zarqawi a citit un mesaj în care le cere adepţilor Islamului să ucidă orice “necredincios” găsit pe pământ islamic. Un mesaj lung care cheamă la Jihad. La capătul său, presupusul Zarqawi a pus mâna pe jungher şi l-a decapitat pe Nicholas Berg. Ucigaşii lui Kim s-au mulţumit să ceară guvernului sud-coreean să renunţe la planul de a trimite 3.000 de militari în Irak. Trebuie adăugat că numărul occidentalilor răpiţi este mult mai mare şi printre ei se numără şi ziarişti.
Irakul rămâne un teatru de confruntare între lumi diferite, între facţiuni diferite, între state diferite, între un sistem politic – cel occidental – şi mentalităţi tribale sau teroriste. Cel mai important examen va fi transferul de putere către guvernul interimar irakian. Apariţia acestui executiv alcătuit din reprezentanţii celor trei etnii amână alegerile directe, anunţate de americani după război, cu un an, termen destul de permisiv pentru pacificarea ţării şi pentru obţinerea unui compromis la nivelul societăţii irakiene.
Noul guvern irakian va avea misiuni administrative şi de reprezentare în exterior, dar nu şi solicitatul drept de veto asupra operaţiunilor militare americane pe teritoriul Irakului. Este greu de spus dacă va avea şi susţinerea populaţiei. Primul ministru a primit deja ameninţări publice cu moartea, chiar de la acelaşi temut al-Zarqawi, si trebuie să treacă testul supravieţuirii. Atât politice, dar mai ales fizice!
Pe măsură ce momentul transferului de putere se apropie, numărul atentatelor şi al răpirilor de străini creşte. În ciuda terorii, indiferent de dimensiunile ei, procesul de reconstrucţie politică a Irakului va continua. Pentru moment, petrolul irakian nu a intrat în ecuaţia mondială şi mai ales în calculul preţurilor, dar este important ca, în scurtă vreme, exporturile irakiene să permită coborârea acestora. Grupările rebele şi teroriştii care acţionează în Irak au reuşit până acum să saboteze exporturile de petrol. Mai mult, refacerea industriei de petrol presupune investiţii masive pentru a aduce la zi tehnologia utilizată în Irak. Nimeni nu îşi poate asuma însă investiţii mari în condiţii de insecuritate şi de instabilitate politică.
Model politic pentru o lume arabă în tranziţie, Irakul trebuie să reuşească pentru a da Islamului politic şansa de a alege democraţia în dauna autoritarismului, între a fi sursă de insecuritate sau factor de stabilitate, între societăţi tribale şi societăţi bazate pe valori şi principii umaniste. Nu în ultimul rând, eşecul organizaţiilor teroriste în Irak, mai ales dacă vor fi anihilate tocmai de noile autorităţi irakiene, va fi o mare şansă dată lumii arabe şi islamice.
