Specialiştii care au drept obiect de analiză politica externă a Rusiei imperiale/Uniunii Sovietice/ Federaţiei Ruse au încercat (încearcă), nu de puţine ori, să identifice acele elemente de continuitate care-i conferă vitalitate.
Este şi cazul reputatului profesor A.V. Dughin, de la Institutul de Stat din Moscova pentru Relaţii Internaţionale, care, într-un articol publicat în nr. 6 (noiembrie-decembrie 2008) al prestigioasei reviste „Rossiia v globalnoi politike/ Russia in global affairs” şi intitulat Vneşniaia politika: ot postsovetskoi k rossiskoi. Uroki konflikta s Gruziei/Politica externă: de la cea post-sovietică la cea rusă. Lecţiile conflictului cu Gruzia, afirma: „Dacă politica externă sovietică se baza pe confruntarea ideologică cu «lumea imperialistă», întruchipată de Occident (…) prin sintagma politică externă post-sovietică tradusă prin acea rămăşiţă de «sovietism», adică menţinerea rolului de prim actor al Rusiei în relaţia cu Occidentul (…). Chiar dacă în documentele oficiale a fost fixată concepţia «multipolarităţii», în practică politica externă rusă nu a depăşit obişnuita paradigmă post-sovietică «Rusia-Occident». Relaţiile cu alţi parteneri (China, Iran, Orientul Mijlociu) erau adesea percepute ca mijloace de presiune asupra Occidentului”.
Către o lume multipolară
Una dintre figurile centrale ale establishment-ului rus de după 1991, Evgheni Primakov, fost şef al Serviciului de Contraspionaj şi ministru de Externe, dar şi un reputat specialist în probleme arabe, a dezvoltat conceptul „lumii multipolare”, cu scopul de a contrabalansa supremaţia crescândă a Statelor Unite. Având ca bază de plecare acest nou obiectiv, diplomaţia rusă şi-a îndreptat atenţia spre Asia de Sud-Est, unde, în scurt timp, China şi India au fost declarate „parteneri strategici” ai Federaţiei Ruse. Nici Orientul Mijlociu nu a scăpat atenţiei Moscovei, iar Iranul a devenit – cel puţin în ultimii 10 ani – unul din cei mai importanţi parteneri ai Rusiei din zonă. „Iranul constituie partenerul nostru stabil de o perioadă îndelungată de timp”, declara preşedintele Vladimir Putin în mai 2004, iar în septembrie acelaşi an, ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, întărea afirmaţiile liderului de la Kremlin: „Rusia poate conta întotdeauna pe Iran, ca partener strategic în regiune”.
Prin astfel de declaraţii, Rusia nu făcea altceva decât să transmită Statelor Unite un mesaj clar: pentru autorităţile de la Moscova, eticheta de rogue nation aplicată Iranului nu exista. Pentru a întări mesajul, în februarie 2005, după runda de convorbiri purtată cu negociatorul-şef iranian în probleme nucleare, Hassan Rohani, Vladimir Putin afirma: „Ultimii paşi făcuţi de către partea iraniană ne-au convins că Iranul nu intenţionează să construiască bombe nucleare (…). De aceea, Rusia va continua cooperarea sa cu Teheranul în toate domeniile, inclusiv cel al energiei nucleare”.
Palierele cooperării ruso-iraniene
Primul palier al parteneriatului Rusia-Iran urmăreşte, printre altele, menţinerea Statelor Unite – şi, implicit, a NATO – în afara regiunii caspice. Din acest motiv, toate demersurile americane de implicare în regiune au fost respinse atât de către Moscova, cât şi de către Teheran. Este şi cazul proiectului de creare a unei Gărzi a Mării Caspice (cu o componenţă de 120.000 de militari) – iniţiat de SUA cărora urmau să se alăture toate statele riverane la Marea Caspică –, proiect care trebuia să ia parte la lupta antiteroristă, prin protejarea conductei Baku-Ceyhan şi prevenirea traficului cu narcotice şi cu arme de distrugere în masă în zonă. Dorind, probabil, să mascheze un refuz, Moscova a venit cu propria ofertă, care consta în crearea unei forţe navale reunite – ce s-ar fi denumit CasFor –, formată doar de statele riverane Mării Caspice.
Cel de-al doilea palier al cooperării dintre cele două ţări îl reprezintă acordarea Iranului a statutului de observator în cadrul Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai (ai cărei membri sunt Rusia, China, Kârgâzstan, Kazahstan şi Uzbekistan), premisele unei mai largi integrări în organizaţie a Iranului fiind destul de mari. În plus Rusia a depus eforturi intense la nivelul acestei organizaţii – iar ele au fost încununate de succes – reuşind să elimine prezenţa militară americană din zonă (bazele americane din Kazahstan şi Uzbekistan).
Al treilea palier al colaborării Rusia-Iran este de ordin economic, atât din punctul de vedere al volumului, cât şi al structurii acestui parteneriat. Din 2005 şi până în prezent, valoarea comerţului bilateral a crescut la peste 2 miliarde dolari, balanţa comercială fiind net favorabilă Rusiei, care exportă în Iran echipamente şi instalaţii pentru construirea centralei atomice de la Bushehr, precum şi pentru construirea unei hidrocentrale. În fine, unul dintre sectoarele cele mai dinamice îl reprezintă comerţul cu arme. Iranul reprezintă unul dintre principalii „clienţi” ai Rusiei în acest domeniu, iar acordul încheiat în octombrie 2001 constituie o dovadă în acest sens. Potrivit termenilor acestui acord, Iranul s-a angajat să achiziţioneze bombardiere de tipul Su-25, Su-24MK şi MiG-29S, sisteme de apărare antiaeriană (S-200), tancuri şi rachete, în valoare de mai multe miliarde de dolari. De fiecare dată când au fost semnate astfel de acorduri, autorităţile ruse, pentru a menaja temerile Occidentului, şi ale Israelului în special, au ţinut să precizeze că, prin armamentul livrat Iranului, Rusia nu intenţionează să destabilizeze regiunea.
În fine, ultimul – şi poate cel mai important – palier al parteneriatului Rusia-Iran îl reprezintă cooperarea în domeniul nuclear şi spaţial. Iar acest parteneriat este dătător de nelinişti atât pentru Statele Unite, cât şi pentru Israel – principalul stat supus ameninţărilor Teheranului –, care l-au criticat vehement în repetate rânduri. Centrala atomică de la Bushehr, proiectată a avea o putere de 1000 MW, este construită, în cea mai mare parte a ei, cu sprijinul specialiştilor ruşi. Construcţia acestei centrale este parte a unui plan de cooperare pe 10 ani, care a debutat în iulie 2002 şi care prevede construcţia a şase reactoare. Atât autorităţile ruse, cât şi cele iraniene au răspuns criticilor venite din partea Occidentului că reactoarele sunt destinate doar furnizării de energie electrică. Nici un fel de transfer de tehnologie militară nucleară nu s-a produs dinspre Rusia spre Iran, iar autorităţile ruse au exercitat presiuni asupra celor de la Teheran pentru a veni în întâmpinarea demersurilor întreprinse de Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, în vederea supervizării programului nuclear iranian.
Un parteneriat necesar Rusiei
Pentru Moscova, Iranul reprezintă o putere regională şi un stat-cheie al lumii islamice, de a cărui cooperare în regiunea caspică nu se poate lipsi. Populaţia musulmană din Rusia, dar şi din fostele republici sovietice din Asia Centrală poate fi influenţată de atitudinea Teheranului. De asemenea, Moscova are tot interesul ca Iranul să reprezinte o entitate statală puternică din punct de vedere economic şi, mai ales, stabilă din punct de vedere politic, deoarece se află foarte aproape de două zone de interes strategic pentru Rusia: Caucaz şi Asia Centrală. În fine, Moscova este interesată într-o cooperare energetică pe termen lung cu Iranul, ale cărui rezerve de petrol şi, mai ales, de gaz natural îl situează pe un loc fruntaş în lume. Împiedicarea extinderii influenţei americane în zona Mării Caspice constituie un obiectiv urmărit atât de Rusia, cât şi de Iran. Fie şi numai din aceste motive, parteneriatul strategic ruso-iranian trebuie să continue. Cel puţin din punctul de vedere al autorităţilor ruse.
