Celebra trupă REM, cea care a lansat melodia cu titlul de mai sus nu se mai simte nici ea foarte bine, căci tocmai s-a destrămat, parcă, tocmai ca să întărească şi mai mult pesimismul ce se abate peste lume în ultimele luni. Criza economică, socială şi politică care a început de câtva vreme pare a cuprinde întreaga lume, fără excepţie.
Cei care păreau protejaţi în 2008 se trezesc că sunt prinşi în vârtejul crizei economice pregătindu-se astfel să îi tragă şi pe alţii după ei. Modelele de siguranţă economică şi de bunăstare precum SUA sau Europa se prăbuşesc generând, pe principiul dominoului, căderea altor economii. China fără exporturi şi la mila dolarului inflat complet, cu energia rusească tăiată se va mai zbate puţin şi va colapsa, căci o economie capitalistă ce nu produce bunăstare într-un stat autoritar generează revoluţii sociale de proporţii. Rusia însăşi dacă nu mai are cui să îşi vândă materiile prime va fi nevoită să caute alte debuşee de dezvoltare, şi pare a le fi găsit – eterna înarmare.
Ne aflăm deci la sfârşitul unui ciclu Kondratiev, epocă prin definiţie plină de tensiuni şi de incertitudini, căci prezentul este confruntarea dintre trecut şi viitor, trecut de la care nu de multe ori am înţeles totul şi viitor pe care îl înţelegem doar prin prisma trecutului. Probabil şi de aceea ideologiile politice par a o fi luat complet razna. Ideologiile clasice întemeiate de iluminism şi, deci, pe respectul faţă de om şi de drepturile ce provin din demnitatea lui – fie că sunt liberale sau socialiste – sunt considerate desuete şi non moderne, în timp ce ideologii ale urii, ale lipsei de toleranţă, ale cinismului şi ale dispreţului faţă de „mase” sunt ridicate la nivelul unor mari idealuri ale umanităţii. Reprezentanţii acestor noi formule se identifică deja cu Andreas Brejvik, erou al populismului libertarian creştin.
Principiile solidarităţii şi ale Binelui Comun, ale libertăţii şi toleranţei, bune în perioadele de prosperitate sunt astăzi rejectate de tot mai mulţi europeni, care au devenit europeni – şi nu germani, greci, englezi sau portughezi – în speranţa că astfel îşi vor prezerva puţin mai mult bunăstarea relativă ale societăţilor lor. Uniunea Europeană stă să crape din toate cusăturile, căci în timp ce unii europeni vor să scoată Grecia nu numai din zona euro, ci şi din UE, Regatul Unit al Marii Britanii se pregăteşte de referendum vizând ieşirea de bunăvoie din Europa. Şi ca stupoarea să fie totală cel care susţine un asemenea demers nu este primarul populist conservator al Londrei – Boris Johnoson – ci liber democratul Nick Clegg, cel care dădea speranţa unei noi politici în Albion.
Şi pe acest fond al antipatiei reciproce dintre probabil viitorii foşti parteneri europeni răspund tot mai agresiv unii altora. România şi Bulgaria nu sunt primite în Schengen din motive electorale, minorităţile sunt încet lipsite de umbrela multiculturalismului, şi graniţele interne îşi arată insidios sârma ghimpată. Democraţia se transformă într-o anarhie orchestrată de state, tocmai pentru a-şi potenţa mai târziu autoritarismul. Deşi, în cele periferice anarhia a fost evitată elegant prin trecerea direct la modelul discreţionar al partidelor state, precum în Ungaria sau România.
Am mai făcut demonstraţia că democraţia contemporană românească nu este una autentică şi paşii spre dispreţul suveran arătat cetăţeanului sunt tot mai rapizi. Dar se pare că de atunci practic statul a luat-o la fugă pe această pantă. Ideea regionalizării fără referendum este la fel de dictatorială ca şi adoptarea noii Constituţii Maghiare doar de Parlament. Perspectiva unor alegeri fără miză i-ar fi şocat pe John Stuart Mill sau pe John Rawls, dar nu îi apasă cu nimic pe titanii dreptei româneşti. Motiv pentru care sunt perfect de acord cu comasarea alegerilor şi cu votul prin corespondenţă, cu limitarea reprezentării şi, de ce nu, cu monarhia republicană.
Dar, aşa cum se întâmplă şi în natură, sfârşitul unui ciclu îl prevesteşte şi îl pregăteşte pe următorul, şi, poate, puşi în faţa dezastrului iminent cetăţenii vor apela pentru prima dată la raţiune în faţa stihiilor instinctuale. Poate că lumea aşa cum o ştim se sfârşeşte, dar poate că lumea pe care nu o ştim va fi mai bună. Poate …
