Prezenţa evreilor în spaţiul românesc şi soarta lor de-a lungul ultimelor veacuri este una dintre cele mai controversate. Istoria lor se integrează, ca şi a altor etnii, atât în istoria României cât şi în istoria respectivului popor aflat aproape două milenii într-o diasporă răspândită pe cea mai mare parte a globului.
În cursul secolului XVII, numărul evreilor a crescut încet dar continuu înmulţindu-se şi cel al comunităţilor evreieşti stabile. Ca urmare a acestei situaţii, conducătorii Ţărilor Române au introdus în actele lor de reglementare şi de justiţie şi o serie de prevederi specialereferitoare la evrei. Au făcut aceasta, de exemplu,principele Ardealului, Gabriel Bethlen, în anul 1627, şi apoi Matei Basarab şi Vasile Lupu în cele trei pravile ale lor tipărite în anii 1640, 1646 şi 1652. Ca urmare,comunităţile evreieşti au început să se organizeze mai bine. Izvoarele consemnează, în cadrul obştelor de evrei, rabini şi hahari şi evident sinagogi (la Iaşi, Focşani, Alba Iulia ), cimitire evreieşti etc. Un impuls pentru un prim exod mai important al evreilor spre spaţiul moldovenesc şi mai departe a fost dat de conflictul ucraineano-polon de la jumătatea secolului al XVII-lea. Conducătorii ucraineni de atunci, în special Bogdan Hmielnţki, au dezlănţuit o persecutare sângeroasă a evreilor şi, ca urmare, un val important de evrei askhenazi s-au refugiat în Moldova unde au întemeiat comunităţi evreieşticu continuitate istorică până în secolul XX. Au fost primiţi şi adăpostiţi de oamenii ţării, refuzându-se extrădarea lor pentru care ucrainenii au făcut o serie de presiuni. Astfel, prezenţa evreilor era semnalată atunci pe o arie întinsă ca de exemplu: la Iaşi, Soroca, Dorohoi, Craiova, Târgovişte, Ismail, Mangalia, Alba Iulia etc. În toate locurile în care trăiau îşi puteau organiza viaţa după propria lor voinţă şi după obiceiurile evreieşti. Nu au cunoscut obligativitatea traiului în ghetouri şi a măsurilor infamante împotriva lor cum se întâmplaîn ţările europene ale acelor vremuri. Practic, existau atunci elementele unei adevărate autonomii evreieşti, recunoscându-se în primul rând codul iudaic dar şi o serie de drepturi şi îndatoriri, nelipsind imunităţi, scutiri, garanţii de păstrare a portului, a obiceiurilor etc. Exista aşadar o anumită toleranţă fără să fie cu totul absenteanumite manifestări de antisemitism. S-au consemnatşi minime diferenţe între situaţia evreilor din cele trei ţări române, o vreme situaţia lor având o evoluţie sinuoasă în spaţiul transilvănean. Acolo, la începutul secolului XVIII, au avut loc unele expulzări. Apoi, conform politicii despotismului luminat promovat de Maria Tereza şi de Iosif II, li s-au acordat unele drepturi şi garanţii ceea ce a avut drept urmare o sporire anumărului lor prin venirea de noi evrei. Astfel , în 1766, în Transilvania trăiau cca. 2000 de evrei pentru caîn 1789 numărul să se ridice la 4166 dintre care cca. 1200 la Satu Mare. După un deceniu s-a produs şi împământenirea unor evrei în Maramureş, mulţi dintre aceştia îmbrăţişând ca îndeletnicire păstoritul.
Ocupaţiile evreilor au fost diversificateîncă de la început. Din lipsă de pământ, nu prea mulţi se ocupau cu agricultura. Unii au devenit arendaşi (“orândari”) de tot felul, alţii practicau diferite meşteşuguri sau exercitau profesii de medici , slujitori etc. Numeroşi evrei (probabil majoritatea) se ocupau cu activităţi comerciale diverse. Nu lipseau cămătarii , hangiii, cârciumarii. Funcţiona câte o Breaslă a Jidovilor în Muntenia şi Moldova, iar în Transilvaniafuncţiona Compania Evreilor. Acestea, ca intermediare între evrei şi autorităţi, erau organisme având statut propriu care le asigura jurisdicţie şi autonomie internă. Aceste organisme, constituite pe considerente etnice, aveau o importantă funcţie fiscală, îngrijindu-se de repartizarea şi încasarea obligaţiilor băneşti ale membrilor obştii. În fruntea acestor organisme se aflau conducători aleşi sau numiţi. De regulă, în fruntea breslei se aflau starostia, ca instituţie laică civilă, şi rabinatul, ca instituţie religioasă. Accesul la aceste instituţii se făcea prin alegere periodică, în primul caz pe viaţă, uneori ereditar, în al doilea, cu confirmarea oficială a domnitorului. În secolul al XVII-lea, în ţinuturile extracarpatice, un rol important l-a avut Haham Başa, rabinul şef al Moldovei, care avea jurisdicţie şi asupra coreligionarilor din Ţara Românească. În comunităţile evreieşti intrau numai cei care erau consideraţi ca supuşi ai ţării (nu străini). Alături de obligaţiile faţă de stat, ei strângeaubani şi pentru nevoile comunităţii proprii precum întreţinerea aşezămintelor evreieşti (sinagogă, rabinat, azil, cimitir), fondul pentru nevoiaşii din Palestina etc. Tot în cadrul comunităţii erau rezolvate diverse cauze de drept civil, penal, comercial. Ele erau judecate de rabinat, putând ajunge până lasuprema instanţă a marelui rabinat al Moldovei, funcţie care, multă vreme după 1719, a fost ereditară în familia Cohen. Obştea se îngrijea în diverse feluri de viaţa cultural-comunitară. Anumite acte de privilegii sau contracte prevedeau dreptul comunităţilorde a-şi organiza viaţa în spiritul obiceiurilor şi datinilor străvechi, inclusiv dreptul la asigurarea hranei şi băii rituale. Cele mai multe comunităţi aveau sinagogi, măcelării rituale, cimitire, adăugându-se treptat, în secolul XVIII, şi şcoli. În rândul evreilor, numărul analfabeţilor era foarte redus. În afară de limba lor maternă (idiş, ladino, ebraică) ei învăţau şi ştiauşi alte limbi.
Aşadar, viaţa evreilor în vremurile medievale s-a desfăşurat fără probleme deosebite. Ca o excepţie, se poate menţiona că, la începutul secolului XVIII, s-au manifestat şi unele forme de antisemitism, ca de exemplu persecuţiile declanşate de domnul Ţării Româneşti Ştefan Cantacuzino (1714-1715) sau prima învinuire cunoscută de omor ritual, astfel de realităţi fiind singulare.
În secolul al XVIII-lea, cei mai mulţi evrei se aflau în Moldova. Numărul lor a crescut continuu, nu doar prin spor natural ci mai ales prin colonizări. La acestea au contribuit doi factori care dealtfel s-au intercondiţionat. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, Polonia a fost treptat împărţită între prusaci, habsburgi şi ruşi (cărora le-a revenit cea mai mare parte). Măsurile luate împotriva evreilor precum şiînrăutăţirea condiţiilor de existenţă în plan material, politic şi religios a determinat un exod tot mai important de populaţie evreiască spre alte ţări, inclusiv spre spaţiul românesc. În al doilea rând, o serie de domni şi boieri, şi chiar clerulortodox, au făcut apel la aceşti alogeni pentru popularea unor aşezări, ceea ce contribuia la sporirea veniturilor şi la amplificarea prosperităţii. În acest fel a crescut continuu populaţia evreiască a vechilor târguri iar cu alţi evrei s-au înfiinţat noi târguri şi aşezări, ca de exemplu Fălticeni în anul1870 şiPodul Iloaiei în anul 1810. Aşezarea în număr tot mai mare a evreilor s-a datorat şi faptului că legislaţia ţării nu cuprindea în general restricţiiprivind aşezarea evreilor. O excepţie o constituia interdicţia de a achiziţiona proprietăţifunciare, ceea ce împiedicastabilirea lor cât de cât consistentă în mediul rural. Aşadar majoritatea covârşitoare s-a stabilit în târguri şi oraşeunde, de regulă, regimul lor este identic cu al fiilor ţării în ceea ce priveşte drepturile şi îndatoririle.
E greu de fixat în cifre statistice dinamica populaţiei evreieşti. Primul recensământ al Moldovei întocmit sub ocupaţia rusească în anul 1774 consemnează în Moldova cca. 6500 de evrei. În deceniile următoare, afluxul evreilor dinspre nord-est a crescut mai ales după introducerea regimului “sudiţilor”. Astfel,în anul 1803, în Moldova trăiau aproape 12 000 de evrei dintre care cca. 3000 numai în ţinutul Iaşi (2420 în oraşul Iaşi), 2600 în ţinutul Botoşani (1400 numai în oraşul Botoşani ), 2100 în ţinutul Dorohoi şi, respectiv, ţinutul Suceava. În anul 1820 populaţia evreiască a Moldoveicrescuse cu peste 7000 de indivizi, ajungând la 18 912 evrei înregistraţi. (Unii autori consideră că de la 1803 în Moldova trăiau cca. 30 000 de evrei. S-a emis chiar ipoteza, puţin plauzibilă dealtfel, că evreii reprezentau cam 8% din populaţia Moldovei). Populaţia evreiască din Ţara Românească era sensibil mai puţină, lipsind însă cifre comparabile, în timp ce în Transilvania în jurul anului 1800 trăiau cca. 5000 de evrei.
În Principatele Române extracarpatice au fost deschise rând pe rând consulate străine ale Marilor Puteri ce şi-au extins jurisdicţia asupra unui număr sporit de oameni stabiliţi în ţară, aşa-numiţii sudiţi. În aceste condiţii, un număr crescutde evrei, în primul rând din spaţiul rusesc, s-au îndreptat spre Moldova înainte şi după anexarea Basarabiei în anul 1812. Exodul evreilor a fost favorizat de primii domni pământeni. În anii 1831-1832 au intrat în vigoare în cele două principate extracarpatice regulamentele organice inspirate în mare măsură de Imperiul Ţarist. Prin prevederile acestora s-a introdus o excludere a evreilor de la o serie de drepturi civile şi politice, ei fiind consideraţi în bloc ca străini şi nu ca pământeni. Au apărut măsuri restrictive şi chiar discriminatorii, desfiinţându-se între altele diversele forme fiscale şi juridice de autonomie. Acest regim juridic negativ din punctul de vedere al legislaţiei româneşti a fost într-o anumită măsură contracarat de jurisdicţia consulilor străini ceea ce a asigurat evreilor un regim privilegiat în raport cu pământenii. Datorită acestui fapt, regimul juridic al evreilor în spaţiul românesc era mult mai bun decât în cel rusesc iar standardul de viaţămult mai ridicat. Acestea au determinat o importantă creştere numerică a populaţiei evreieşti din spaţiul românesc realizată în cea mai mare măsură prin emigrare din spaţiul rusesc şi în mult mai mică măsură prin spor natural. Pentru secolul XIX, înainte de unirea Principatelor, nu există recensăminte locale sau statistici bazate pe numărul contribuabililor ceea ce dă o mare relativitate în privinţa datelor referitoare la populaţie. Se consideră că în Moldova, la 1848, trăiau 60 000 de evrei iar recensământul din 1859 înregistra 118 922 evrei. În Ţara Românească,la 1838, erau 5960 de evrei . La 1866, în momentul adoptării regimului monarhiei constituţionale, odată cu venirea în ţară a lui Carol I, în 1913 trăiau în regat 231 038 evrei. Astfel de cifre au fost contestate, emiţându-se ipoteza că în momentul intrării României în primul război mondial acolo trăiau aproape 300 000 de evrei ( s-a folosit şi cifra cu totul incredibilă de peste 700 000 de evrei). A existat aşadar o creştere importantă, iar prezenţa evreilor a devenit tot mai simţită pe toate planurile în societatea românească. Această realitate a ridicat importante probleme în cele mai diverse privinţe, de la integrarea în economia şi societatea românească până la statutul lor juridic, respectiv acordarea de drepturi politice în cadrul a ceea ce s-a numit în epocă procesul emancipării.
Publicat în : Idei contemporane de la numărul 8
