Un set de caricaturi nu demult în vogă la Bruxelles ironizau caracterul aparte al Italiei în Uniunea Europeană. Dacă restul europenilor preferă cafeaua, pentru italieni această băutură are infinite variante; dacă în cazul celorlalţi europeni discuţiile se poartă organizat şi civilizat, la italieni discuţiile devin confruntări verbale violente şi haotice; simpla aşteptare a autobuzului pentru europeni este un exerciţiu disciplinat, pentru italieni degenerează în aglomeraţii infernale şi în bulversarea orarului. Dincolo de astfel de ironii comunitare, viaţa politică din Italia se apropie destul de mult de esenţa caricaturilor – aparte, dar latină. Ca şi în cazul României…
O victorie prea mică
Alegerile generale din Italia au dat câştig de cauză stângii italiene (“Uniunea”) conduse de fostul preşedinte al Comisiei Europene, Romano Prodi, dar cu o marjă extrem de mică (49,81% la 49,74%) faţă de coaliţia de dreapta (“Casa Libertăţii”) a ex-premierului Silvio Berlusconi. Acest fapt tradus în locuri parlamentare semnifică însă o diferenţă mult mai mare în Camera Deputaţilor (340 stânga faţă de 277 dreapta), paradoxul venind din faptul că însuşi fostul premier insistase pentru modificarea recentă a legii electorale în sensul acordării unei prime electorale formaţiunii învingătoare, indiferent de scorul real înregistrat. În Senat, Camera superioară a legislativului italian, împărţirea locurilor a dus la răsturnări de situaţie întrucât, dacă iniţial Casa Libertăţii obţinuse un avantaj minim cu 155 la 154, voturile exprimate de diaspora italiană (care în premieră a căpătat drept de vot graţie insistenţelor aceluiaşi neinspirat Berlusconi) au modificat balanţa în favoarea stângii cu 158 la 156. Spectacolul electoral va fi întregit cu o reprezentaţie vehementă din partea fostului premier care, acuzând masive fraude electorale, a refuzat vreme de aproape două săptămâni să-şi recunoască înfrângerea.
Guvernarea lui Prodi = un CDR italian + un cal troian comunist?
Simpla lecturare a partidelor angrenate în cele două mari grupări constituie o dovadă a fărâmiţării excesive a spectrului politic italian. Cum dreapta italiană sub conducerea lui Berlusconi a fost prezentată cititorilor într-un articol precedent, ne vom opri doar asupra structurii stângii. Astfel, “Uniunea” lui Prodi este compusă din “Măslinul” (un un soi de CDR format la rândul său din “Democraţii de stânga”, “Crizantema” şi MRE, care, semn al coeziunii interne fragile, participă în Senat pe cont propriu şi doar în Camera inferioară sub semnul alianţei), din “Partidul refondării comuniste”, dintr-un al doilea partid (euro)comunist – “Partidul Comuniştilor Italieni”, din gruparea liberal-radicală “Trandafirul în pumn” (constituită din alte două mici entităţi – “Socialiştii Democraţi Italieni”, respectiv “Radicalii Italieni”), din “Federaţia Verzilor”, din moderaţii de stânga din “Italia Valorilor”, din moderaţii de centru din “Popularii-UDEUR”, din “Socialişti” şi din “Partidul Pensionarilor” (fost aliat al lui Berlusconi în precedentele alegeri din 2001). Mai mult, Partidul Comuniştilor Italieni şi Federaţia Verzilor au fost alese în Senat pe o platformă comună cu o formaţiune nemembră a Uniunii, anume “Lista Consumatorilor”.
Acest puzzle confuz riscă să-şi pună amprenta de o manieră negativă asupra eficienţei şi durabilităţii guvernării lui Prodi, primele dispute apărând imediat ce s-a pus pe tapet problema funcţiilor. Algoritmul coaliţei a condus finalmente la obţinerea de către comunistul Giorgio Napolitano a funcţiei de preşedinte al Italiei, cea mai importantă poziţie atinsă vreodată de un politician de sorginte marxist-leninistă în Vestul Europei, cu atât mai mult într-o perioadă post-Război Rece al cărei punct de plecare a fost tocmai prăbuşirea sistemului comunist est-european. Un gest surprinzător va veni din partea Vaticanului care, prin oficiosul său “Observatorul roman”, va anunţa susţinerea (informală) a candidatului stângii, în pofida trecutului acestuia şi a afinităţii tradiţionale faţă de centru-dreapta. Alegerea “prinţului roşu”, cum este supranumit Napolitano, s-a desfăşurat urmând un scenariu care se va putea dovedi greu de gestionat în perspectivă: patru tururi de scrutin şi o majoritate subţire (543 voturi “pentru” din 1009).
Tichia de premier
Berlusconi a digerat cu greu înfrângerea la limită din alegeri. Eforturile electorale multiple, adeseori dincolo de limita legii, s-au dovedit finalmente insuficiente. În zadar a încercat să-l surclaseze sau să-l reducă la tăcere pe mai puţin mediaticul/carismaticul Prodi atât în cele două dispute TV, cât şi în discursuri ori spoturi politice. În van a mizat pe sprijinul diasporei, aureola sa mai degrabă ştirbită în incidente internaţionale inutile fiind întrecută de cea a fostului şef al executivului comunitar. Inutil a recurs la tehnici electorale novatoare: folosirea şoimilor dresaţi să poarte în cioc materialele electorale ale dreptei sau bombardarea alegătorilor chiar şi în ziua alegerilor cu SMS-uri mobilizatoare.
Şi totuşi, dintr-un punct personal de vedere, Berlusconi nu cred că a fost înfrânt. Era nevoie de o victorie clară a stângii pentru a pune capăt regimului controversat al premierului-magnat. În schimb, scorul electoral aproape egal (cu o diferenţă de circa 25.000 de voturi la 38 de milioane de votanţi) va păstra apă multă la “moara politică” a liderului Forza Italia, atât de obişnuit în afaceri, în fotbal şi în politică să reziste presiunii concurenţei sau celei din partea legii.
De la Bruxelles drumurile duc la Roma
Romano Prodi nu este însă nici el un novice naiv în politică, ci dimpotrivă. Fost premier, fost înalt oficial al Uniunii Europene, profesorul universitar de politică industrială se bucură pe plan extern de o imagine favorabilă superioară dandismului cinic berlusconian. Atitudinea sa generală echilibrată s-a impus ca o soluţie salvatoare pentru revirimentul unei stângi intrate în derivă în urma succesului lui Berlusconi din 2001. Includerea în platforma electorală a prevederii retragerii trupelor italiene din Irak a fost bine primită de majoritatea electoratului italian indiferent de culoarea politică. Dar alianţa cu comuniştii se poate dovedi a fi un călcâi al lui Ahile costisitor. Într-o ţară dominată în mod tradiţional de centru-dreapta, stânga extremă a fost mai mereu izolată şi transformată într-o paria graţie patronatului, Bisericii Catolice şi a forţelor de securitate. Indiferent de esenţa reformatoare a “eurocomunizării” lor, distanţa (mai ales de imagine) care-i separă de laburiştii britanici, de exemplu, este mare. Iar, dacă laburiştii, mai mult sau mai puţin comuniza(n)ţi în istoria lor, sunt singura forţă politică de stânga de pe eşicherul britanic, comuniştii nu au altă variantă pentru a creşte decât de “a-şi parazita” aliaţi socialisto-democraţi. În 1996, Prodi l-a învins pentru prima oară pe Berlusconi devenind premier pentru numai doi ani însă, din cauza retragerii sprijinului politic din partea comuniştilor şi a votului de neîncredere subsecvent din Parlament. Acum domneşte o relativă lună de miere, care va fi însă urmată de o dilemă: împreună de dragul exercitării puterii şi împotriva lui Berlusconi sau rivali de dragul creşterii puterii (electorale) proprii. Or, lui Berlusconi ambele variante îi convin, ele neexcluzându-se de la un moment dat (stil CDR). În prima variantă va continua să hărţuiască actuala majoritate prin toate mijloacele posibile politice, economice şi mai ales mediatice acuzând mai ales complotul comunist, iar în a doua va aştepta cearta aliaţilor.
Principala armă de contracarare ce stă la dispoziţia lui Prodi este cea a justiţiei. Există multe semne de întrebare mai ales asupra magnatului Berlusconi, imperiul Mediaset făcând subiectul mai multor anchete şi acţiuni în justiţie, blocate in extremis de politicianul Berlusconi. Dar cu condiţia ca Prodi însuşi să fie curat din acest punct de vedere. Or, există şi asupra sa incertitudini, actualul premier aflându-se în două rânduri sub anchetă judiciară din cauza unor scandaluri centrate pe firmele de stat IRI şi SME aflate sub conducerea sa.
