Italienii nu sunt xenofobi în general, iar violenţele împotriva taberei de ţigani din Napoli pot fi cel mai bine înţelese în contextul celorlalte probleme principale ale oraşului, aflate în strânsă legătură: criza gunoaielor şi puterea crimei organizate.
Poporul Libertăţii, partidul premierului italian Silvio Berlusconi, a venit la putere cu ceea ce pare a fi o majoritate solidă, şi chiar şi opozanţii săi se aşteaptă să ducă la capăt mandatul de cinci ani. Dar Silvio Berlusconi nu este într-o situaţie de invidiat. El are de purtat un război pe mai multe fronturi, şi nu este clar dacă are suficienţi soldaţi.
Promisiunea ordinii
El a promis italienilor că va aduce ordine în locul confuziei extraordinare (chiar şi după standardele italiene) create de predecesorii săi de centru-stânga, va reduce impozitele şi va impune un nivel decent de securitate în oraşe, caracterizate tot mai mult de delicte, huliganism şi violenţe de tot felul, de la fenomenul european al microbiştilor beţi care se iau de orice persoană în uniformă, la ieşirile xenofobe împotriva imigranţilor ilegali, mulţi dintre ei locuind în tabere improvizate la periferia marilor oraşe ca Roma, Milano şi Napoli, şi până la flagelul crimei organizate, în special camorra (mafia) napolitană şi ‘ndrangheta (gangsterii) din vecina Calabria (mafia siciliană a fost puternic lovită în ultimii ani şi ameninţă mult mai puţin legea şi ordinea). Securitatea depăşeşte întotdeauna ca importanţă problemele politice mai abstracte, şi, dacă are de gând să reuşească, Berlusconi trebuie să ţină sub control aceste fenomene.
Nu este arhicunoscutul stereotip despre Italia, ţara vieţii dulci şi a oamenilor încântători, este realitatea zilelor noastre, şi majoritatea italienilor vor ca Berlusconi să acţioneze rapid şi ferm asupra acestor probleme pe care le consideră mai importante decât integrarea şi multiculturalismul. Iar simbolul problemei de securitate, de la imigranţi ilegali la crima organizată, este oraşul Napoli, care a dominat ştirile din Italia cu două poveşti de groază: munţii de gunoaie de pe străzi (o problemă strâns legată de camorra), şi izbucnirile de violenţă împotriva ţiganilor care şi-au instalat tabere în jurul oraşului.
Atacul contra taberei de ţigani
O tânără ţigancă a fost prinsă fugind pe scările unui apartament de la periferie, cu o fetiţă nou-născută în braţe, la sfârşitul lunii mai. Mama a început să ţipe, au apărut vecinii, ţiganca a fost înconjurată, iar poliţia a trebuit să salveze răpitoarea de la linşaj. În doar câteva ore, tabăra de ţigani a fost atacată cu cocktailuri Molotov de tineri pe motociclete, iar majoritatea ţiganilor – cei mai mulţi veniţi din România – au fost siliţi să fugă. În zilele următoare, ziarele au abundat în titluri gen “Aşadar, chiar fură copii,” citând surse oficiale care să confirme vechea credinţă că ţiganii nu fac doar trafic cu copii, ci îi şi obligă să cerşească şi să fure în folosul şatrei.
Problema ţiganilor stârneşte pasiuni
Este de înţeles că soarta ţiganilor stârneşte multe pasiuni; în fond, au fost trimişi în taberele de exterminare naziste, împreună cu evreii, cu cei cu defecte congenitale, cu inamicii politici ai celui de-al Treilea Reich şi cu homosexualii. Dată fiind versiunea prescurtată, simplistă şi corectă din punct de vedere politic a istoriei fascismului (fascismul este rău, de dreapta, apără status quo-ul şi este rasist, în timp ce antifascismul este bun, de stânga, cheamă la revoluţie şi este supertolerant), aşa cum e prezentată ea astăzi majorităţii studenţilor europeni, este uşor de înţeles de ce politicienii socialişti spanioli au denunţat foarte vehement un guvern italian care a recomandat măsuri mai dure împotriva imigranţilor ilegali.
Şi totuşi problema există, iar cu excepţia Europei de Est, foarte puţine ţări au încercat să-i integreze pe ţigani, sau măcar să adopte legi privind educaţia nediscriminatorie a copiilor ţigani. Parlamentul European a acordat recent doar un minut unui parlamentar liberal ungar pentru a prezenta problema.
În cele 27 de state ale Uniunii Europene există între 12 şi 15 milioane de ţigani, din care doar 200.000 sunt în Italia. Dintre ei, 80.000 au cetăţenie italiană, ei părăsindu-şi ţara “de origine” din cauza oprimării, a lipsei de locuri de muncă şi de mijloace de subzistenţă. Majoritatea ţiganilor din Italia sunt aici de câţiva ani sau chiar decenii şi puţini au rude sau prieteni în România, Bulgaria sau Ungaria, de unde au plecat cei mai mulţi.
Ei au nevoie de educaţie, protecţie şi disciplină. Este puţin probabil că noul guvern italian va lansa un pachet de măsuri de asimilare şi va aborda chestiunea ca parte integrantă a problemei generale de securitate.
Violenţele împotriva taberei de ţigani din Napoli pot fi cel mai bine înţelese în contextul celorlalte probleme principale ale oraşului, aflate în strânsă legătură: criza gunoaielor şi puterea crimei organizate.
Criza gunoaielor
Criza gunoaielor este una veche, parte integrantă a istoriei oraşului. Napoli este renumit pentru mizerie şi boli, şi a suferit numeroase epidemii de ciumă şi holeră. Câteva campanii de “modernizare” a mahalalelor din interiorul şi din afara oraşului au eşuat. Acum 15 ani, o apă neagră şi împuţită a început să se scurgă din canale în două cartiere sărace, oripilând cetăţenii şi determinând guvernul central să ia măsura extraordinară de a demite consiliul municipal.
După câteva luni, reformistul de stânga Antonio Bassolino a fost ales primar, cu o platformă bazată pe combaterea crimei organizate şi reînnoire urbană. Din păcate, stânga s-a dovedit a fi şi mai coruptă decât predecesorii săi, iar Bassolino, în prezent preşedinte al regiunii din jurul oraşului Napoli, a devenit ţinta dispreţului public, fiind recunoscut ca simbol al corupţiei.
Dovezi tot mai numeroase ale înţelegerilor sale cu mafia locală şi incapacitatea clară de a gestiona criza gunoaielor (chiar şi după ce a primit puteri excepţionale şi miliarde de euro de la Roma şi guvernele europene) au pus capăt visului, şi în viitorul apropiat Bassolino va petrece mult timp prin tribunale. El şi-a pierdut chiar şi simţul politic: la apogeul recentei crize a gunoaielor, când sacii de resturi se adunau în munţi pe străzile oraşului, ziarele locale au publicat fotografii cu strada lui Bassolino… cât se poate de curată. Este greu de găsit un napolitan care să recunoască faptul că a votat cu Bassolino la ultimele alegeri.
Între timp, stimulaţi fără îndoială de iminenta apropiere a Consiliului de miniştri, gunoierii au fost chemaţi de urgenţă să lucreze toată noaptea. Cu două nopţi înainte de sosirea lui Berlusconi, două mahalale cunoscute sub numele de Cartierul Spaniol şi alte două considerate atât de periculoase încât chiar şi localnicii se feresc de ele: Forcella şi Sanità arătau destul de bine.
Cum s-a putut? Explicaţia oficială este că gunoaiele au fost transportate cu trenul în Germania. Şi aşa şi este. Dar chiar şi aşa, este evident că oraşul ar fi putut fi curăţat cu mult înainte de sosirea lui Berlusconi şi a cabinetului său. Nu a fost, pentru că fie autorităţile nu au vrut, fie sunt atât de incompetente încât n-au putut. Dar, după cum s-a văzut, sunt competente; oraşul a fost curăţat în 48 de ore.
Gommora
Problema gunoaielor, ca şi multe atle probleme ale oraşului, se leagă de crima organizată. Într-una din acele coincidenţe stranii care te fac să crezi că viaţa imită arta, filmul Gomorra a debutat la Festivalul de Film de la Cannes în toiul acestui dezastru, şi a câştigat premiul doi. Filmul are la bază un best-seller scris de un tânăr jurnalist, curajos şi foarte talentat, pe nume Roberto Saviani. S-ar putea să-l coste viaţa; guvernul i-a pus la dispoziţie protecţie permanentă, iar deplasările sale sunt ţinute secrete până în ultima clipă.
Gomorra este, tehnic vorbind, un roman (şi un joc de cuvinte) despre mafia napolitană, camorra, deşi este imposibil să-l citeşti fără să fii convins că este vorba de un reportaj serios, mai ales că unii dintre greii camorra menţionaţi în “roman“ îşi aşteaptă sentinţa chiar în această perioadă.
Una dintre dezvăluirile din cartea care a stat la baza fimului (publicată acum câţiva ani) se referă la criza gunoaielor. Potrivit lui Saviani, camorra a intrat pe piaţa colectării deşeurilor toxice din nord, pe care le îngroapă în peşteri şi cratere de vulcani din jurul oraşului Napoli, poluând astfel solul pentru câteva generaţii şi otrăvindu-i pe ghinioniştii care locuiesc în zonă.
Toată lumea este afectată; marinarii americani de la baza NATO din apropiere fac analize pentru identificarea unei probleme medicale cunoscută până acum sub denumirea medicală tehnică “tuse de Napoli“, care, par să creadă unii medici, este cauzată de dioxina produsă de incendierea gunoaielor. Mafiei nu-i pasă.
Evident, criminalii nu vor ca această afacere profitabilă să fie preluată de forţele naţionale de ordine, şi mulţi cred – deşi deocamdată fără nici o dovadă concretă – că multe dintre revolte sunt organizate de camorrişti. Ar fi foarte logic. Aşa cum spune unul din personajele din film, “etica este pentru învinşi.” Pentru mafie, totul se reduce la bani şi la puterea pe care o aduc banii. Camorra este una din cele mai bogate organizaţii din lume, şi nu ezită să ucidă pe oricine îi stă în cale. Saviano chiar are nevoie de protecţie.
Eşecul statalităţii
Toate acestea converg într-o imagine generală: eşecul statului italian, de la guvernul naţional de la Roma până la guvernele locale din regiunea Campania şi oraşul Napoli, în încercarea de a asigura un nivel decent de securitate cetăţenilor. Şi fără acest lucru, nimic altceva nu mai contează. Există un sentiment de disperare vizibil în oraş în ultima perioadă, un amestec de frustrare şi fatalism pe care un procuror local l-a numit “extrem de volatil.” Fără îndoială starea de spirit este foarte proastă, şi oamenii aşteaptă ajutor dintr-o nouă direcţie. Napolitanii urăsc “Nordul“ încă din anii 1860, când regatul Napoli a fost cucerit de Giuseppe Garibaldi şi de armatele regelui Piemontului şi Savoiei, şi anexat noii Italii. Dar astăzi se roagă ca Silvio Berlusconi, un nordic tipic din Milano, să-i salveze.
În ziua de dinaintea sosirii lui Berlusconi, nişte băieţi geniali au acoperit zidurile oraşului cu postere extrem de inventive, proclamând că, dacă primul ministru rezolvă problema gunoaielor şi a camorrei, vor solicita “Sanctificarea Imediată“ (folosind sintagma “Santo Subito” pe care credincioşii au scandat-o la înmormântarea Papei Ioan Paul al II-lea). Într-o manieră tipic napolitană, autorii ştiau că doar un miracol poate salva oraşul, de unde şi utilizarea limbajului religios.
Berlusconi a apreciat fără îndoială aluzia (este suficient de religios ca să-şi construiască propria capelă şi propriul mormânt pe proprietatea sa din nord), iar primele măsuri par a fi bune. El a anunţat că guvernul va considera criza o problemă de securitate naţională, că pentru gestionarea ei va fi numit un oficial din domeniul securităţii, care va răspunde direct în faţa premierului şi că armata va asigura securitatea facilităţilor de depozitare a deşeurilor. Mai mult, a fost anunţat un program ambiţios de construire de unităţi de incinerare, prima (care ar fi trebuit să fie terminat în 2001) urmând a fi dată în folosinţă până la sfârşitul anului.
