Când ai de-a face cu o religie ultramilitantă precum cea musulmană, tot ceea ce ai nevoie pentru a inflama spiritele sunt scurte referiri negative la adresa profetului fondator, Mahomed. Papa Benedict al XVI-lea nu a ezitat recent să recurgă la acest artificiu, finalitatea atacului verbal al Vaticanului fiind mai mult sau mai puţin clară.
Capcana discursului enigmatic
Cu ocazia vizitei întreprinse în ţara de origine, Germania, în luna septembrie, Papa Benedict al XVI-lea a ţinut un discurs în faţa profesorilor de la Universitatea din Regensburg, prestigioasă citadelă medievală a cunoaşterii. Miezul “litigios” al expozeului papal l-a reprezentat menţionarea savantă a unui dialog consemnat de un cronicar bizantin între împăratul Manuel II Paleologul şi un nobil persan pe seama virtuţilor comparative ale creştinismului şi ale islamului. Mai precis, referindu-se la chestiunea convertirii religioase prin forţă (specifică războiului sfânt islamic – jihad), împăratul bizantin este citat de papă cu următoarea remarcă: “Spune-mi ce a adus nou Mohamed fiindcă vei găsi doar lucruri diavoleşti şi inumane precum porunca de a răspândi prin forţă credinţa pe care o predica”.
Astfel, un singur paragraf a fost de ajuns să inflameze încă o dată spiritele în lumea musulmană, reacţii publice verbale ori violente declanşându-se imediat, este drept la un nivel inferior ca intensitate celor de anul trecut din timpul crizei caricaturilor daneze la adresa Profetului.
Despre Profet numai de bine
O analiză atentă relevă faptul că liderul religios catolic nu a formulat explicit acuze la adresa Profetului şi a Islamului, dar a invocat acel citat problematic, dând mai degrabă impresia că-l acceptă.
Finalmente, esenţa problemei nu o reprezintă însă dacă şi cum de şi-a permis actualul papă să aducă ofense Islamului, ci chestiunea libertăţii de exprimare şi relevanţa valorilor democratice occidentale pentru o lume încă tradiţional-teocratică tipică Islamului. Pentru Occidentul contemporan, în mare măsură laicizat, a face referiri despre cineva constituie din punct de vedere legal “a matter of opinion” (un punct de vedere, preluând viziunea din dreptul cutumiar anglo-saxon). A spune despre cineva că este urât, prost sau leneş nu este o faptă incriminabilă, conform legii. A spune despre o persoană că este criminal, hoţ, pedofil de exemplu, necesită o dovadă clară. Altfel devine infracţiune de calomnie. Cu atât mai mult libertatea democratică de expresie este protejată în cazul abordărilor cultural-ştiinţifice în care s-ar încadra cel puţin mediul în care papa oferă audienţei acel citat real, neplăsmuit.
Dar Islamul este o altă lume. Legea sacră a Profetului (sharia) guvernează reperele morale şi juridice ale cetăţenilor-credincioşi şi nu numai. Ateismul civil nu este permis unui etnic arab, după cum din punct de vedere politico-cetăţenesc femeile nu există. Astfel, două valori, opţiuni de viaţă inalienabile ale occidentalilor, sunt încă negate în lumea condusă după porunca Profetului.
Despre un Dan Brown al Islamului
Încă în mare vogă în lumea occidentală se află cartea lui Dan Brown “Codul lui Da Vinci”. Producţie literară de calitate mediocră, cartea în cauză ar fi trebuit să ofere suprema revelaţie pentru creştinii şi ateii de pretutindeni a adevăratului Isus Hristos, amantul Mariei Magdalena şi tatăl unei fiice, Sara, a cărei descendenţă (“sânge regal”) ar putea veni până în contemporaneitate. Ordinul Cavalerilor Teutoni în Evul Mediu şi misterioasa Priorie a Sionului în perioada actuală ar fi deţinătorii cheii acestei enigme, marea figură renascentistă Leonardo da Vinci fiind unul dintre iniţiaţi.
O astfel de apariţie ideatică în lumea islamică este aproape de neconceput. Un autor care să critice chiar şi cea mai neînsemnată secvenţă din viaţa fondatorului Islamului îşi asumă riscuri majore privind propria existenţă pământeană. Este cazul scriitorului britanic de origine indiană Salman Rushdie a cărui carte, “Versetele satanice” (1988), i-au atras din partea conducătorului Revoluţiei Islamice în Iran, Ayatollahul Khomeini, o fatwa de condamnare la moarte şi o recompensă de 1-3 milioane de dolari pentru cel care îl va ucide. Fără a intra în detaliile romanului, secţiunea problematică o constituie trimiterea aluzivă la un moment contestat din viaţa Profetului în care acesta ar fi adăugat şi apoi ar fi înlăturat (din motive de ispitire diavolească) din textul Coranului câteva versete prin care era îngăduită adorarea în continuare în viitorul oraş-sacru Mecca şi a celor trei divinităţi feminine din perioada pre-Islam. Scandalul declanşat a avut repercusiuni grave, printre care trebuie amintite asasinarea traducătorului japonez al cărţii, rănirea gravă a celui italian, respectiv a celui norvegian de către fanatici islamişti, incendierea de librării şi ruperea relaţiilor diplomatice dintre Iran şi Marea Britanie (1989). Acea fatwa împotriva lui Salman Rushdie (ateu declarat) este în continuare validă, în pofida angajamentului expres al guvernului de la Teheran de a o înlătura, stipulat în acordul de reluare a relaţiilor diplomatice cu Marea Britanie (1995).
Raţiunea papală
Din punct de vedere istoric, Vaticanul nu se găseşte în poziţia de a se portretiza într-un campion atât al bunelor relaţii cu Islamul, cât şi al convertirii paşnice la catolicism.
Promotor a numeroase cruciade şi ligi sfânte antiarabe şi antiotomane, Vaticanul a încercat în calitate de lider religios al creştinătăţii occidentale să continue să fie un actor politic major cel puţin în strategiile de subminare a puterii imperiale în decădere a Bizanţului ortodox (vezi cazul primei căderi a Constantinopolului în anul 1204 în faţa cavalerilor cruciaţi apuseni care vor fonda Imperiul Latin de Răsărit) sau în cele de orchestrare propagandistică a cruciadelor falimentare de recucerire a Ierusalimului (pierdut definitiv în anul 1187 după o primă cruciadă victorioasă) ori în cele de patron al eforturilor de stopare a expansiunii otomane spre Vest (vezi titlul de “atlet al lui Christos” conferit lui Ştefan cel Mare, în calitate de apărător al creştinătăţii). Scăderea ponderii politico-religioase a Vaticanului în Occident în perioada post-reformă protestantă (secolul XVI) va împiedica Sfântul Scaun în a mai conta în relaţiile de putere cu adversarii ideologici şi statali islamici.
Actualul papă, deţinător în perioada pontificatului echilibrat a lui Ioan Paul al II-lea (cel dintâi care a păşit într-o moschee) al importantei poziţii de şef al Congregaţiei doctrinei, a avut poziţii dure la adresa fanatismului religios islamic şi împotriva aderării Turciei la Uniunea Europeană, văzută a fi un factor extrem de negativ pentru viitorul civilizaţiei occidentale. În acelaşi timp, se cuvine relevată intenţia sa de a efectua o vizită în Turcia în luna noiembrie anul acesta, prima din timpul pontificatului său într-o ţară musulmană.
Din punctul de vedere al autorului, acest balet controversat de declaraţii, retractări, intenţii din partea Papei Benedict al XVI-lea se înscrie în stratagema clasică a lui a provoca şi a te retrage, ştiut fiind faptul că adresantul este unul extrem de reactiv şi de disproporţionat în atitudine. Deşi scuza oficială a fost formulată în final chiar de către papă, respectul pe care-l proclamă faţă de religia islamică nu este decât unul diplomatic, întrucât obiectivul fundamental al Vaticanului nu este creşterea puterii Islamului lui Mahomed, ci a Romei Sfântului Petru. Or, cel mai bun mijloc practic de a-ţi consolida poziţia (având de surmontat pragul pontificatului precedent al unui Ioan Paul al II-lea extrem de popular) în rândul fidelilor este de a dovedi activism, după cum pentru clarificarea opţiunilor celor aflaţi în dubiu este acela de a le arăta dimensiuni primejdioase noi sau latente ale celuilalt. Falia civilizaţională de sorginte religioasă creşte însă, iar perspectiva unui secol XXI scutit de povara neagră a sutelor de ani de cruciade, inchiziţii, războaie de 30 de ani etc. scade dramatic. (G.A.)
