Au trecut doar trei luni de când s-au împlinit cinci ani de când preşedintele Vladimir Putin este preşedintele Federaţiei Ruse. Despre performanţele sau neîmplinirile economice şi politice ale Rusiei din perioada Putin s-a scris foarte mult. Mai puţin cunoscută este însă, în opinia noastră, evoluţia elitei politice ruse în toată această perioadă. Mai ales că, din 2000 şi până acum, au apărut premise care-i permit actualului preşedinte să rămână şeful statului şi după 2008, când, potrivit constituţiei ruseşti, nu mai are acest drept.
“Soviet-light elite”
Elita politică rusă s-a schimbat radical în perioada 2000-2004, când, sub conducerea lui V. Putin, a devenit mult mai “sistematizată” şi… brutală. În urma unei analize sumare se face remarcat numărul mic al femeilor, al oamenilor cu formaţie umanistă, deţinători de grade ştiinţifice, iar numărul militarilor şi al celor proveniţi din structurile de putere (cei din cadrul Ministerului Apărării, Serviciului Federal de Securitate, Ministerului de Interne sau al Procuraturii, adică aşa-numiţii silovici) a crescut foarte mult. Începând din 2004, procesul de schimbare a elitei s-a stabilizat, iar în acest moment are loc schimbarea configuraţiei clasei politice. Este vorba nu atât despre schimbarea componenţei ei, cât despre schimbări care sunt provocate de modificările intervenite la nivelul arhitecturii statale: relaţiile dintre diversele instituţii ale statului, regruparea persoanelor din cadrul aşa-numitelor clanuri sau grupări, care, de facto, sunt principalele deţinătoare ale puterii în Rusia.
În privinţa acestora din urmă, de obicei, specialiştii sunt unanimi când susţin existenţa a două grupări în cadrul Administraţiei prezidenţiale: cea al “silovicilor” şi cea “liberală”. În linii mari, este adevărat, însă, lucrurile trebuie nuanţate. O caracteristică generală a membrilor celor două clanuri este că toţi sunt adepţii unei statalităţi puternice şi, de aceea, toate demersurile lor au în vedere crearea unei structuri statale puternice, care se înscrie perfect în tradiţia istorică a Rusiei. Între membrii celor două grupuri nu există contradicţii pe marginea problemelor politice de bază. Ele apar doar atunci când sunt abordate probleme economice, iar aceste dispute sunt, uneori, foarte dure. Este vorba, mai exact, despre ponderea statului în economie, relaţia stat-comunitatea oamenilor de afaceri, precum şi cea a acordării licenţelor pentru foraj.
Din punctul nostru de vedere, liderul grupării “liberale” este actualul şef al Administraţiei prezidenţiale, Dmitri Medvedev, în timp ce concurentul său este Igor Secin, unul dintre adjuncţii săi. În spatele fiecăruia dintre ei se află oameni din Administraţia prezidenţială, guvern, parlament şi partide politice. Fiecare dintre cei doi “şefi de grup” are propriile interese economice. De aceea, conflictele care apar între ei nu au la bază atât probleme legate de alegerea direcţiilor strategice de dezvoltare ale ţării, cât cele legate de lupta pentru influenţă sau, altfel spus, de lupta pentru putere. Cine are mai multă “trecere” la preşedinte, acela dobândeşte şi cele mai multe resurse financiare şi logistice. Astfel, în condiţiile în care influenţa uneia dintre grupe slăbeşte, sporeşte puterea celeilalte. Or, ţinând cont de acest factor, evoluţia politicii interne ruse poate fi înţeleasă mult mai uşor. De exemplu, clanul care anul trecut l-a susţinut la alegerile prezidenţiale pe fostul premier ucrainean, Viktor Ianukovici, a pierdut din influenţă, trecând pe planul doi în graţiile prezidenţiale. De aceea, toate demersurile lui V. Putin de după “momentul Ucraina” trebuie analizate ţinându-se cont de această realitate (“Afacerea Yukos”, de exemplu). Aceasta nu înseamnă însă că reprezentanţii silovicilor vor dispărea de pe culoarele Kremlinului. Pur şi simplu, preşedintele face – dacă ne este permisă formula – o echilibristică între cele două grupuri, el nedorind să facă o alegere clară.
Din acest motiv, nu se poate spune cu exactitate care dintre cele două grupuri deţine cele mai multe pârghii de influenţă asupra preşedintelui, mai ales că stilul de lucru al acestuia din urmă este unul foarte original. Lui Vladimir Putin nu îi plac întâlnirile protocolare, el preferând să lucreze cu grupuri mici de oameni. Preşedintele nu s-a întâlnit aproape niciodată cu guvernul în totalitatea sa. În fiecare luni, la Kremlin, au loc şedinţe săptămânale, la care sunt invitaţi doar câţiva dintre membrii cabinetului, în timp ce în fiecare sâmbătă preşedintele se întâlneşte cu şefii “ministerelor de forţă” (numărul participanţilor variind între 5 şi 8), care sunt, totodată, şi membri ai Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse. În aceste condiţii, putem afirma că, în cei cinci ani de când se află la conducerea statului, V. Putin şi-a format un cerc foarte restrâns de persoane, cu ajutorul cărora sunt luate principalele decizii în plan politic şi economic. În perioada ţaristă/imperială, acest grup de oameni se numea Consiliul Statului (Gosudarstvennâi Sovet), iar în cea comunistă Birou Politic (sau, între 1952 şi 1964, Prezidiul Comitetului Central). Analizând componenţa “biroului politic” al lui V. Putin se poate obţine o reprezentare a “tabelului rangurilor” de la nivelul elitei ruse şi, în consecinţă, a influenţei pe care deţinătorii acestor ranguri o au asupra preşedintelui.
Şi în privinţaprofilului psihologic al noii elite au survenit modificări. Dacă în perioada Elţin ea era mult mai “deschisă”, în sensul că la conducere puteau fi văzuţi şi oameni care ajunseseră acolo întâmplător, fără o prea mare experienţă de conducere, în timpul lui Putin funcţionarii (cinovniki) au dobândit influenţă. Prin însăşi definiţia sa, un astfel de om este devotat cauzei, el preferând anonimatul în locul publicităţii. În acest context, aspectul exterior al clasei politice s-a schimbat şi el, locul “politicienilor de salon”, de tipul Boris Nemţov sau Anatoli Ciubais, a fost luat de cei obişnuiţi să îndeplinească o muncă de rutină.
În fine, au avut loc shimbări şi la nivelul “stilisticii puterii”. Potrivit unei reputate experte ruse, sociologul Olga Krâştanovskaia, actuala elită politică rusă are trăsăturile celei sovietice, dar mai soft. Altfel spus, este un fel de “soviet-light elite” pentru că-i lipseşte ortodoxismul ideologiei proletare. Este o elită tradiţionalistă, caracteristică Rusiei, concentrată în jurul unei “mâini puternice”, fără să fie purtătoare a unei ideologii. Dimpotrivă, actuala elită rusă este una foarte pragmatică şi eclectică, considerându-se deţinătoarea celor mai importante secrete. Ea a adoptat foarte rapid stilul de viaţă occidental, reprezentanţii ei vorbind limbi străine, îmbrăcându-se cu haine scumpe şi circulând în maşini pe măsura rangului lor, fiind iubitoare de noutăţi în materie de gadget-uri tehnice, care fac viaţa omului mai uşoară, şi adepta unui stil de viaţă “ecologic” (case în afara aglomerărilor urbane, sport, mâncare puţin bogată în calorii, abonamente la săli de fitness).
Who’s next?
În acest context, problema alegerilor prezidenţiale din 2008 este de o importanţă capitală. Mai ales că, în Rusia, a pierde puterea era/este sinonim cu pierderea libertăţii sau, în trecut, chiar a vieţii. Din acest motiv, alegerile libere nu reprezintă o modalitate certă de asigurare a continuităţii la putere. Astfel, V. Putin devine prizonierul elitei politice, care doreşte menţinerea la putere şi păstrarea avantajelor economice, mai ales pentru că în Rusia puterea şi marea proprietate sunt nedespărţite.
Un prim scenariu este cel potrivit căruia V. Putin devine şeful celui mai puternic partid politic, câştigă alegerile şi devine prim-ministru. Pentru a fi însă un premier puternic trebuie aduse amendamente Constituţiei, astfel încât acele ministere de forţă să treacă în subordinea premierului. Singurul risc este cel reprezentat de preşedintele ales de Parlament, care ar putea fi “ispitit” şi el de putere, tentaţie care va fi cu atât mai mare cu cât exemplul dat de “revoluţiile portocalii” va fi încă viu în memoria opiniei publice ruse. De aceea, credem că o astfel de variantă nu va fi aleasă.
Al doilea scenariu – mai verosimil, în opinia noastră – privind menţinerea la putere a actualului preşedinte este schimbarea Constituţiei în direcţia adoptării modelului politic german, cu al său tandem preşedinte (cu rol mai mult decorativ) / cancelar(principala figură a scenei politice). În acest caz, preşedintele ar urma să fie ales de o adunare specială, formată din trei “compartimente”: cele două Camere ale Parlamentului şi o adunare a “celor mai buni oameni ai ţării”, care, în cazul Rusiei, a şi fost creată anul trecut (după criza ostaticilor de la Beslan): Camera Obştească (Obşestvennaia palata).
Din acest punct de vedere, sistemul politic în care premierul (cancelarul) este principala figură a vieţii politice este deja verificat: Helmut Kohl a fost cancelar timp de 17 ani, iar Margaret Thatcher, 18 ani. Un astfel de sistem i-ar oferi lui V. Putin posibilitatea să-şi continue a sa “revoluţie de sus”, începută cu cinci ani în urmă. Nici în această privinţă preşedintele rus nu vine cu ceva nou, el situându-se în descendenţa altor înaintaşi ai săi celebri, care au reformat societatea rusă de la vârf spre bază: Petru cel Mare şi Stalin.
Publicat în : Politica externa de la numărul 27
