Ca la toate măsurile reformiste de după 1989, denominarea are şi adepţi, dar şi contestatari, fiecare exemplificând cu ţări unde procesul a reprezentat un succes, respectiv un eşec. Concluziile sunt deocamdată evident premature, vorbindu-se insuficient despre momentul ales. În acest sens, nu trebuie să uităm că vorbim de o măsură amânată de comun acord de tot spectrul politic din precedenta legislatură pentru ca efectele sale să nu se producă în campania electorală.
Astăzi raportarea la euro în spaţiul vest-european se face printr-o singură cifră. Ţările est-europene au procedat la denominare după perioade lungi hiperinflaţioniste, când indicele scăzuse la un nivel decent. Modelul considerat tipic pentru Europa a fost cel francez din anii ’60, când au fost tăiate două zerouri, continuând să circule o bună perioadă de timp în paralel atât francii vechi, cât şi cei noi. Cele mai multe denominări au fost ale ţărilor din fostul bloc comunist, fiind încununate de succes, singura excepţie fiind Rusia. Deja celebrele exemple sud-americane de eşec sunt false, repetatele denominări nedatorându-se unor greşeli ale măsurilor în sine, ci nereuşitelor programelor de macrostabilizare. Argentina, după cele două denominări din 1983 şi 1985 în care au fost tăiate 7 zerouri, a trecut printr-un nou puseu inflaţionist la sfârşitul anilor ’80, ceea ce a dus la repetarea măsurilor la începutul următorului deceniu. Situaţia Braziliei este şi ea asemănătoare, nu acelaşi lucru putându-se spune despre situaţia ţărilor europene trecute prin acest proces, exemplul rus fiind atipic.
În istoria recentă a Europei mai există o excepţie, dar de altă natură: Italia, membru al G7 (G8). În ciuda dorinţelor repetate de denominare a guvernelor italiene, măsura nu a fost luată deoarece s-a dovedit a fi extrem de nepopulară. Motivaţia psihologică de a fi “milionari” a dictat decisiv, deşi în alte ţări din anii ’90 se dorea exact opusul: o monedă cât mai puternică, cu o imagine pe măsură înainte de trecerea la euro.
Ce concluzii putem trage prin analogie? Mai întâi că este o măsură firească, venită ca urmare a încheierii perioadei superinflaţioniste, 1 iulie 2005 devenind borna de trecere la stabilitate, principalul factor fiind creşterea economică începută în anul 2000, când, întâmplător sau nu, prim-ministrul României era Mugur Isărescu. Necesitatea provine nu doar din imagine, ci mai ales din considerente obiective menţionate şi de guvernatorul BNR: aşezarea preţurilor la nivel nominal uzual în Europa, exprimarea indicatorilor economico-financiari în valori absolute mai uşor inteligibile, trecerea mai facilă la euro. Pare cel puţin curioasă, dacă nu cumva chiar o bâlbâială, apariţia în anul 2004 a bancnotei de 1.000.000 de lei, practic aceasta aflându-se în circulaţie doar pentru un an.
Aşa cum este firesc şi s-a tot repetat, prin procesul de denominare “nimeni nu pierde, nimeni nu câştigă, totul se simplifică”.
Avantaje şi dezavantaje?
Avantajele principale provin chiar din simplificare. Circulaţia, utilizarea şi păstrarea banilor vor fi mai facile, raportul dintre valoarea nominală şi dimensiune va deveni proporţional, eliminându-se aberaţiile din prezent. Experienţa celorlalte ţări indică clar că cetăţenii se obişnuiesc relativ repede şi uşor, la extremă fiind Ucraina unde procesul de preschimbare a durat doar 15 zile. Dată fiind teama unor categorii de populaţie, consider ca normală durata de preschimbare de 3 ani după circulaţia în paralel a leului actual cu leul greu timp de 18 luni.
BNR situează costurile de tipărire a bancnotelor la 0,02% din valoarea nominală a acestora, adăugând că noua emisiune are costuri mai mici decât dacă s-ar păstra actualul leu. Mai mult, se anticipează recuperarea costurilor iniţiale ale denominării până la momentul trecerii la euro, adică o perioadă de amortizare a acestor costuri de peste 7 ani. Pe de o parte înţelegem mai bine de ce BNR plasează cifrele sub incidenţa secretului de stat, pe de alta este de aşteptat o campanie eficace de informare.
Astfel, ajungem şi la dezavantaje: cu 4 luni înainte de 1 iulie, campania este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. BNR acţionează doar la nivel declarativ, deşi, după precizările consilierului guvernatorului BNR, Adrian Vasilescu, anunţata popularizare a procesului de denominare se va face prin sucursalele şi filialele băncilor (inclusiv CEC), prin oficii poştale şi chiar primării. Ştiind că în cele mai depărtate cătune mass-media nu este prezentă decât prin radioul central şi televiziunea publică, iar distanţele comunale sunt atât de mari încât copiii nu pot merge la şcoală, situaţia nu pare deloc roză şi ca atare doresc să trag un semnal de alarmă. Nu m-ar mira să avem la vară reportaje zilnice despre oameni care află de măsura BNR chiar în acel moment, “live”, ca acei soldaţi japonezi uitaţi timp de decenii după cel de-al doilea război mondial în jungla unei mici insule din Pacific.
Putem adăuga la dezavantaje şi costurile mari suportate de persoanele juridice, de bănci în special. Vorbim de milioane de euro investite în sisteme informatice, bancomate şi, în genere, în toate automatele care lucrează cu numerar. Partea bună este că multe modificări acoperă şi trecerea la euro, dar nici un agent economic nu poate spune că preferă cheltuiala astăzi, nu în 2012… Marii producători internaţionali de soluţii ERP au experienţa unor procese similare din alte ţări, dar nici producătorii români nu au stat cu mâinile în sân. Argumentul că sistemele informatice vor putea folosi dimensiunile standard pentru câmpurile valorice este neavenit, pentru un expert în domeniu fiind chiar hilar. Una peste alta, efortul informatic, în fapt un efort financiar, pentru compatibilitate este important, dar proporţional cu nivelul agentului economic.
Privind din acest unghi, reiterez ideea că se vorbeşte prea puţin de momentul denominării. Implicaţiile schimbării aplicaţiilor informatice la mijlocul anului sunt mult mai mari. Polonia, Rusia, Turcia au pornit la 1 ianuarie pe noul drum, trecerea la moneda unică europeană de asemenea la început de an, nu la mijloc, raportările financiare fiind încheiate pentru vechiul an în vechea monedă, iar noul an începe cu noua monedă.
Fără rotunjiri
În schimb s-au creat false probleme prin avansarea ideii că, prin simplele rotunjiri făcute de comercianţi, denominarea va produce o inflaţie ridicată. Încercări vor exista, dar piaţa se află la un nivel la care poate regla aceste neajunsuri prin simplele legi ale cererii şi ofertei. Analogia cu situaţia cursului de 1 euro = 1,95583 mărci germane este efectiv aberantă, în cazul nostru fiind vorba doar de o tăiere a 4 zerouri, nu de un raport complex. În celelalte ţări europene a avut loc o uşoară creştere a inflaţiei, dar pe durate scurte, efectul pe termen lung fiind cel aşteptat şi dorit.
Însă influenţa rotunjirilor se poate resimţi în cazul liberalizării contului de capital înainte de denominare, dorinţă BNR corect acuzată de unii analişti financiari. Aspectele negative ale amânării măsurii pe motive politice devin acum şi mai limpezi. Pe de o parte, există posibilitatea ca succesiunea celor două măsuri să încurajeze speculaţiile pe baza diferenţelor dintre un curs exprimat în ROL şi transformat ulterior în RON (noua denumire internaţională a monedei româneşti) privind prin prisma rotunjirilor. Pe de altă parte, o piaţă cu un curs valutar raportat la leul greu imprimă un plus de stabilitate.
Ce urmează după denominare? Până la euro, România mai are de trecut câteva examene importante, din care aş aminti implementarea după integrare, dar până în 2010, a unei pieţe de capital foarte bine aşezate, cu o dobândă de maximum 1,5% peste nivelul european, urmând apoi cu cel puţin doi ani înainte de adoptarea euro să participăm la ERM II (Exchange Rate Mechanism). Până acolo este un drum lung, pe care leul greu nu-l poate străbate singur, ca atare economia românească trebuie să se ridice la nivelul RON.
