Veche de când lumea, economia subterană a (re)apărut în forţă în România postdecembristă îmbrăcând toate formele posibile de la evaziunea fiscală şi munca la negru până la traficul de droguri şi arme, cu efecte majore în special în plan economico-social. Ponderea sa în produsul intern brut este dificil de cuantificat, estimările unor organisme internaţionale fiind diferite de cele ale Institutului Naţional de Statistică, nemaipomenind aici contradicţiile permanente dintre putere şi opoziţie.
Avântul economiei naţionale din actualul deceniu a condus firesc la intrarea în legalitate (sau măcar în zona gri) a tot mai multor firme, dar în ansamblu situaţia actuală continuă să fie îngrijorătoare.
Numerologia economiei naţionale
Adrian Năstase prezenta recent, invocând ca sursă Institutul Naţional de Statistică, următoarea evoluţie: 1998 – 23,3%; 1999 – 20,2%; 2000 – 18,2%; 2001 – 18,1%; 2002 – 17,7%; 2003 – 17,6%; 2004 – 15,0%; 2005 – 16,3%; 2006 – 16,5%.
Fostul prim-ministru sublinia evoluţia ultimilor ani vs. impactul cotei unice, dar credem că cifrele exprimă realităţi mult mai sofisticate alăturând acestora evoluţia PIB-ului pentru aceeaşi perioadă: 1998 – (-4,79%); 1999 – (-1,2%); 2000 – 2,1%; 2001 – 5,7%; 2002 – 5,1%; 2003 – 5,2%; 2004 – 8,4%; 2005 – 4,1%; 2006 – 7,7%. Scăderea de la sfârşitul anilor 1990 are loc pe fondul căderii economiei naţionale din acea perioadă, în care mediul de afaceri nu era propice nici măcar pentru economia subterană. Întoarcerea economiei pe drumul cel bun şi folosirea cursului de schimb ca subvenţie pentru export aduce la suprafaţă o parte importantă din economia subterană.
Economia naţională a crescut în perioada 2000-2004, ceea ce înseamnă că de fapt în perioada guvernului Năstase sectorul subteran a rămas aproximativ constant, fiind cunoscută pasivitatea faţă de fenomen. Mai mult, în noiembrie 2004, Ion Iliescu mulţumea economiei subterane pentru influenţa sa în combaterea şomajului.
Cota unică nu aduce (s)căderea asteptată a economiei subterane – în fond acesta era unul din scopurile declarate! –, mai mult aceasta chiar reîncepe să crească.
Premisele avute în vedere la calcularea acestor ponderi sunt diverse, influenţând decisiv rezultatele elaborării, de pildă în SUA unde în 1976 rapoartele vehiculau procente între 2% şi 22%.
Ignorând concluziile politice ce pot rezulta de aici şi implicit o abordare distructivă a potenţialilor contestatari ai datelor prezentate, statistica de mai sus reprezintă nu doar cifre seci, ci o realitate economică periculoasă.
Fuga de fiscalitate
Conform studiului “Paying taxes 2008” elaborat de PricewaterhouseCoopers, România se află pe locul patru în lume la numărul de impozite şi taxe pe care o companie trebuie să le plătească anual – nu mai puţin de 98, fiind devansată din cele 178 de ţări incluse în raport de Belarus (124), Uzbekistan (118) şi Ucraina (99). În celelalte ţări ale Uniunii Europene acestea sunt între 2 (Suedia) şi 30 (Slovacia).
Este recunoscut faptul că un stat cu un sistem de impunere eficient are un număr redus de taxe şi impozite care prezintă un grad scăzut de complexitate. Corectitudinea determinării impozitelor scade accentuat în cazul existenţei unei multitudini de surse de venit ale unui agent economic, de altfel în practică apar des situaţii în care contribuabilii mici sunt impozitaţi scrupulos, în timp ce contribuabilii mari beneficiază de o serie întreagă de circumstanţe care îi încurajează, contrazicând orice principiu de echitate fiscală. În aceste condiţii fiscale devine evident că însuşi statul este generator de economie subterană, descurajând IMM-urile şi implicit formarea clasei de mijloc.
Cota unică, sigur, a scos din economia subterană o mulţime de firme. Estimările vorbesc de peste 100.000 salarii ieşite la lumină, ceea ce înseamnă că micile firme nu mai sunt acolo, ci cele mari.
Cota unică nu a adus succesul scontat. Explicaţia este simplă: deşi impozitul pe profit a scăzut cu 9%, recunoaşterea unor activităţi ar conduce la plata altor impozite, or, în condiţiile unei fiscalităţi ridicate, s-a preferat menţinerea acestora în subteranele economiei. Nici asupra veniturilor salariale nu a fost o schimbare spectaculoasă – era imposibil având în vedere nivelul taxelor plătite de angajatori! –, diminuarea muncii la negru fiind cauzată mai mult de presiunea venită din partea salariaţilor ca urmare a evoluţiei cererii pe piaţa muncii.
Exemplul din construcţii şi imobiliare
Mai mult, repetatele modificări şi bâlbâieli din Codul Fiscal nu fac decât să încurajeze creşterea economiei subterane. În ultimii trei ani s-a introdus, modificat şi răsmodificat impozitul pe tranzacţiile imobiliare între persoane fizice, plata TVA la tranzacţiile imobiliare între persoane juridice, modificarea procedurii de calcul pentru cheltuielile deductibile la impozitul pe profit cu privire la transport, cazare şi locuinţe de serviciu, majorarea impozitării pentru proprietarii care au mai mult de 5 contracte de închiriere, eliminarea scutirilor sau reducerilor la impozitul pe terenuri şi clădiri pentru investiţiile de peste 500.000 euro şi lista ar putea continua…
Observăm, aşadar, că guvernul şi-a îndreptat atenţia spre una din zonele cele mai lejere din punct de vedere fiscal: afacerile imobiliare şi din construcţii, adică sectoarele cu “boom-ul” cel mai spectaculos. Numărul blocurilor de locuinţe şi de birouri construite pe “persoană fizică” în 2007 nu lasă loc de interpretări.
Se urmăreşte taxarea echitabilă şi scăderea tranzacţiilor speculative, dar printr-o abordare legislativă inadecvată se comite o mare eroare. Mai cu seamă în economiile în curs de dezvoltare, unde construcţiile sunt deţinute în proporţie covârşitoare de economia subterană – circa 80%, ca şi industria textilă şi comerţul cu amănuntul –, fiscalizarea corectă reprezintă mai mult un deziderat decât o realitate.
Poveste fără sfârşit
În fapt, nu nivelul economiei subterane este îngrijorător, ci faptul că ea înghite sectoare întregi aflate în plin avânt, ceea ce îi imprimă un trend crescător. Există multe ţări în Uniunea Europeană care se află în situaţii mult mai grave decât România, cum ar fi Grecia sau Belgia cu rate de 20%, Spania 24% şi “campioana europeană” Italia cu 35% (totuşi la jumătate faţă de Georgia şi Bolivia!). La polul opus se află Danemarca cu 3,8% şi Olanda cu doar 1,6%.
Spre deosebire de ceilalţi membri ai UE, România se confruntă şi cu alte probleme cu grad ridicat de similitudine. Este vorba în primul rând de agricultura neimpozitată, ramură asupra căreia nimeni nu a îndrăznit să se îndrepte având în vedere complexitatea problematicii sociale. Lucrurile nu pot persista de această manieră, fiind necesar a se trece întâi la fapte şi abia ulterior la impozitare.
O altă problemă este cea a economiei de suprafaţă, dar care prezintă un comportament subteran, am numit aici aşa-numita “economie a arieratelor”, adică societăţile care îşi asumă obligaţiile financiare – inclusiv pe cele de natură fiscală –, dar nu le achită. Deşi în continuă scădere, acestea creează importante disfuncţionalităţi economico-financiare atât la nivelul agenţilor economici, cât şi la bugetul de stat.
Lupta cu economia subterană trebuie dusă până ce aceasta ajunge la un nivel decent, pentru că de dispărut nu va dispărea niciodată. Este o poveste fără sfârşit, să ne amintim că nu a dispărut nici măcar în anii comunismului.
Există o singură parte bună aici, recunoscută şi la nivelul Uniunii Europene: scăderea şomajului, pentru că ponderea operaţiunilor economice legale, dar neînregistrate este mult mai mare decât cea a celor ilicite provenite din trafic cu arme, droguri sau persoane.
Dincolo de lozinci, lupta cu economia ascunsă este imperios necesară dacă vrem să scăpăm de sindromurile de tip Caritas, SAFI sau FNI, de escrocii deveniţi multimilionari care repetă obsesiv cuvintele lui Rockefeller: „Să nu mă întrebaţi cum am făcut primul milion!” Primul pas e la îndemână şi se numeşte Codul Fiscal. (M. G.)
