“Şi cred că orice tânăr de bună credinţă vrea să ştie ce s-a întâmplat cu evreii în această perioadă, care a fost politica statului român, cine e răspunzător de masacrele în masă din Basarabia şi Bucovina, cine a ordonat deportarea celor rămaşi în viaţă.”
Partea a II-a
Ca membru al comisiei de studiere a Holocaustului în România, după contactele avute în România, cu factori importanţi din mediile istoric, ideologic şi cultural şi după publicarea Raportului final, aţi putut sesiza o schimbare a perspectivei asupra acestui subiect extrem de delicat?
Cred că este prea devreme să vorbim despre o schimbare de perspectivă. Raportul a apărut mai întâi pe Internet şi nu-mi dau seama câţi oameni l-au citit. Comentarii, insă, au apărut până acum şi în presă, asta înseamnă că cei care au fost foarte interesaţi au avut acces, au ştiut unde să îl caute şi l-au citit. Membrii comisiei sunt, fireşte, interesaţi ca acest raport să fie accesibil unui număr cât mai mare de tineri şi, în special, celor interesaţi de istoria României, de istoria relaţiilor dintre evrei şi români. Cred că acest proces de difuzare a informaţiei de bază despre ceea ce s-a întâmplat abia începe. Nu am cum să îmi dau seama de ecoul acestui raport decât din ce am văzut în reacţiile din presă – care sunt diferite – şi din felul în care reacţionează profesorii de istorie din România cu care am contact prin intermediul seminariilor care se organizează în România şi uneori la Ierusalim, la Yad Vashem. În presa din România am văzut unele reacţii pozitive, dar şi atacuri vehemente din partea acelora care şi înainte practicau negarea acestui capitol din istoria contemporană a României. Reacţiile lor au fost violente, acuzându-ne, ca de obicei, de “culpabilizarea poporului român”, un clişeu care ţine de noua limbă de lemn. În perioada comunistă, orice observaţie critică la adresa regimului era “o încercare de defăimare a realizărilor poporului român”; acum se spune: oîncercare de culpabilizare a poporului român, când, de fapt, este vorba despre a prezenta un capitol de istorie: perioada lui Antonescu şi politica sa anti-evreiască şi împotriva romilor.
Aţi făcut parte din comisia de pregătire a raportului; care a fost concluzia exprimată după finalizarea acestui material?
Sarcina comisiei a fost de a pregăti o sinteză, căreia i s-a spus raport, e vorba de un volum de peste 400 de pagini, atât în limba română, cât şi în engleză şi un volum masiv de documente fotocopii din arhivele româneşti, din arhivele oficiale ale Consiliului de Miniştri din perioada Antonescu, din arhivele militare, din arhivele serviciilor secrete ş.a. Acest raport nu şi-a propus să dea un răspuns într-o frază, nu acesta era scopul. Şi-a propus, însă, să sintetizeze cercetările existente şi să ajungă la un fel de consens între istorici, sociologi, politologi români şi specialişti din Israel, Statele Unite, Franţa, Germania. Astfel, problemele importante ale perioadei Antonescu sunt sintetizate în capitole distincte şi fiecare capitol reprezintă, de fapt, o sinteză a studiilor şi cercetărilor existente până acum. Unii îşi închipuie că din momentul în care a fost alcătuită comisia, am ieşit pe teren şi am început să căutăm prin arhive. Astfel de investigaţii au fost făcute, ani de zile, de istorici ca Jean Ancel, Radu Ioanid, Lya Benjamin, Viorel Achim care s-au ocupat de aceste teme şi numai de aceste teme. Într-un fel, în cadrul comisiei, ei au sintetizat o activitate de o viaţă şi trebuia numai să ajungem la un consens şi la o anumită prezentare a întregului material.
Au existat disensiuni între membrii comisiei?
Fireşte că au fost polemici şi interpretări diferite şi aş spune că polemicile nu sunt neapărat între istorici români şi istorici israelieni, ci între istorici. Unele disensiuni au fost evidente între istoricii israelieni, sau între un istoric evreu şi un alt istoric evreu, dacă privim din acest punct de vedere. În nici un caz nu aş putea spune că au fost două fronturi: istorici români-istorici evrei; evident, nu acestea sunt criteriile de a departaja această comisie – este vorba şi despre perspectiva unor istorici specializaţi în acest domeniu. Oamenii care vin din alte domenii sau s-au ocupat de alte teme văd lucrurile dintr-o altă perspectivă. În general, cred că toţi au fost oameni de bună credinţă. În primul rând, ceea ce mi se pare cel mai important lucru este că au fost interesaţi de stabilirea unor adevăruri, de stabilirea unor fapte reale. Interpretarea poate fi diferită, iar raportul acesta nu este ultimul cuvânt în cercetarea Holocaustului, ci este un text care însumează stadiul actual al cercetării, atât în România, în străinătate, cât şi în Israel, şi, în acelaşi timp, devine o bază de discuţii şi cercetări ulterioare. Este evident că oricine vrea să studieze acest capitol poate porni acum de la această sinteză, care are, de asemenea, şi o bibliografie extrem de bogată şi o enormă colecţie de documente. Cel interesat are acum la dispoziţie toate aceste documente, nu trebuie să le mai caute în arhive, doar dacă doreşte să extindă cercetarea. Fondurile de arhivă sunt uriaşe; se poate continua studiul în arhive, fie la Bucureşti, la Washington sau la Ierusalim, la Yad Vashem. Mai este apoi de văzut în ce măsură guvernul român, clasa politicăşi-au propus să transmită tinerei generaţii aceste informaţii de bază şi aceste interpretări despre o perioadă extrem de dură şi de gravă din istoria României. Raportul este un ghid bun pentru profesorii de istorie, pentru studenţii de la facultăţile de istorie care sunt interesaţi de această perioadă şi în general, pentru foarte mulţi intelectuali care vor să cunoască adevărul despre regimul Antonescu. Pentru nici o perioadă din istoria României starea istoriografiei nu este atât de gravă. În toată perioada comunistă capitolul acesta fost un subiect tabu, o temă despre care nu se discuta, sau dacă se discuta, se mistifica – o prezentare total deformată şi mincinoasă a acestei perioade. În acest sens, autorităţile comuniste, conducerea comunistă şi toată propaganda, atât înainte cât şi în perioada lui Ceauşescu, au urmărit tot timpul să dea o imagine propagandistică şi au folosit acest capitol numai în scopuri politice, fără nici un interes pentru restabilirea adevărului. Şi atunci s-au format sau s-au deformat chiar specialişti pentru care problema restabilirii adevărului nu mai era prioritară, ci folosirea faptelor sau deformarea lor în scopuri propagandistice. De aceea, chiar şi după 1989, când poţi să spui adevărul, nu ai o echipă de istorici competenţi cum ai pentru toate celelalte perioade. Nu e de mirare că în primii zece ani după 1989, despre aceste teme, în mod curajos şi deschis, au scris nu istorici specializaţi în această perioadă – pentru că erau de acum oameni deformaţi de nevoile propagandistice ale comunismului, un fel de lucrători de partid pe acest domeniu – ci intelectuali români şi istorici specializaţi pe alte perioade, care, dintr-o conştiinţă morală de intelectuali români şi-au spus cuvântul pe această temă. Si au fost asemenea oameni, ei au fost primii. Acum lucrurile s-au schimbat, de aceea a fost posibilă această activitate comună în cadrul comisiei. Au apărut tineri istorici, care sunt formaţi după 1989, mai deschişi spre informaţii, spre volumele de documente, fără acele prejudecăţi ale propagandei de partid şi, în acest fel, cred că raportul va avea un efect pozitiv.
Au apărut şi critici ale raportului care, din punctul meu de vedere, sunt legitime, fie că accept obiecţiile lor, fie că nu. Sunt intelectuali sau istorici de bună credinţă care au obiecţii sau dau o altă interpretare unor aspecte legate de politica românescă în perioada premergătoare războiului. Ei sunt de acord cu prezentarea faptelor, dar văd acest lucru într-un alt context. Au tot dreptul şi mi se pare o critică legitimă şi chiar dacă eu pot să nu fiu de acord cu unii dintre ei, sunt parteneri de dialog şi parteneri de polemică legitimă în legătură cu raportul.
Criticile au fost emise şi de membri ai comisiei, au existat disensiuni pe parcurs?
Pe parcurs au fost disensiuni, dar în faza finală, raportul este rezultatul unui consens. În momentul în care toţi membrii comisiei au acceptat raportul, sigur că poţi continua polemica, nu în legătură cu raportul, ci în legătură cu problematica; nu de adevăruri absolute este vorba aici. Absolute sunt faptele, documentele despre ceea ce s-a întâmplat în această perioadă. Acesta mi se pare lucrul cel mai important al raportului, o restabilire a adevărului, faptic în primul rând, pentru cel care citeşte şi vrea să ştie ce s-a întâmplat. Şi cred că orice tânăr de bună credinţă vrea să ştie ce s-a întâmplat cu evreii în această perioadă, care a fost politica statului român, cine e răspunzător de masacrele în masă din Basarabia şi Bucovina, cine a ordonat deportarea celor rămaşi în viaţă.
Interviu realizat de Roxana Ionici
(Continuare în numărul următor)
Publicat în : Interviu de la numărul 30
