Leul, în AFARA crizei?

Leul a avut o evoluţie paradoxală în 2008. Deşi argumentele economice şi financiare sunt solide – creşterea economică importantă în primele două trimestre, respectiv majorarea dobânzii de politică monetară –, imaginea leului nu este reflectată şi de evoluţia cursului de schimb. Neîncredere sau efect colateral al crizei internaţionale? Care sunt efectele crizei asupra monedei naţionale?

Cursul leului este influenţat de o multitudine de factori, simi­lari cu ai oricărei monede. Lăsând de o parte categoriile teoretice, particularităţile leului în contextul actu­al al economiei mondiale ne solicită atenţia.

Lipsa de sprijin intern

În actuala situaţie internă şi inter­na­ţională, leul ar trebui să fie o mo­nedă căutată, cu atât mai mult cu cât previziunile indică un trend favorabil în continuare. Există însă o mare dife­ren­ţă între “ar trebui” şi “a fi”. Diferenţa este făcută de însăşi jucătorii de pe piaţa bancară. Cu excepţia CEC şi a câtorva bănci micuţe, capitalul bancar românesc este sublim, dar lipseşte cu desăvârşire. Iar această stare de fapt îşi face simţită prezenţa la mai multe nivele, lipsa de atracţie faţă de leu fiind dată de:
l atracţia “naturală” a băncii-ma­mă către euro (să nu uităm că vorbim de bănci austriece, germane, franceze, olandeze etc.);
l apartenenţa analizelor financiar-monetare şi, implicit, a deciziilor faţă de grup, care supraevaluează vulne­ra­bilitatea leului în raport de factorii exter­ni (criza ipotecară, evoluţia preţu­rilor la energie şi petrol, inflaţia în zona euro etc.);
l goana după menţinerea unor marje uriaşe de profit (cel puţin com­parând instrumentele cu cele similare de pe pieţele occidentale).
Înainte de privatizare, BCR deţinea împreună cu CEC circa 30% din piaţă, BNR folosindu-le ca instrument impor­tant de a transmite mesaje în piaţă. Astăzi, când statul controlează – prin intermediul CEC – mai puţin de 5% din piaţă, BNR are la dispoziţie doar mijloa­cele clasice de reglementare. Si­gur, sunt discutabile avantajele şi deza­vantajele privatizării cvasi­inte­gra­le a sistemului bancar românesc, aceasta reprezintă o altă discuţie, to­tuşi aspectele menţionate mai sus sunt de netăgăduit.
Marile grupuri europene ce deţin bănci în România au toate o singură strategie: importul de proceduri fără adaptarea la cerinţele locale. Discuţia este veche şi a continuat să se acutizeze o dată cu trecerea timpului, diminuarea decalajului informatic nerezolvând fondul problemelor. Criza de personal din bănci este rezolvată doar pe hârtie prin import de middle şi top management şi/sau prin avan­sa­rea personalului de ghişeu care a absolvit “pe genunchi” la o facultate particulară acreditată sau nu. Atunci pot să mă mai mir că nu mi-a func­ţionat internet banking-ul două săptă­mâni dintr-o lună?
Toate acestea explică de ce primii trei jucători – BCR, BRD şi Raiffeisen – continuă să piardă din cota de piaţă, de la 50% în 2006 la 45% în 2007, iar băncile mici câştigă tot mai mult teren. Este loc sub soare pentru toată lumea, cu atât mai mult cu cât mai sunt circa 20 de nume grele care după 1 ianuarie 2007 şi-au manifestat intenţia de a începe operaţiuni directe pe piaţa românească. Mai mult ca sigur, criza internaţională începută anul trecut în SUA a frânat tendinţele „expansio­nis­te”, dar sosirea acestora este până la urmă doar o chestiune de timp.

Creşte dolarul sau scade euro?

Scăderea raportului euro/dolar de la (aproape) 1,6 în iulie la 1,4 la început de septembrie înseamnă o scumpire a monedei americane de 14%; în acelaşi interval de timp, cotaţia barilului de petrol a scăzut cu 39%. În aceste condiţii există premise impor­tante ca dolarul să îşi continue reve­nirea, mai cu seamă că euro începe să nu se simtă prea bine.
Reuniţi la Nisa la început de sep­tem­brie, miniştrii europeni de finanţe opinau că temperarea creşterii economice americane a împins către recesiune mai multe state membre, în special Germania, Spania şi Marea Britanie. Creşterea economică a zonei euro va fi în 2008 de doar 1,3%, la jumă­tate faţă de anul trecut, iar estimările pentru inflaţie au fost revi­zuite la 3,6% faţă de nivelul ante­rior de 3,1% şi dublu faţă de ţinta de sub 2% formulată de BCE. În aceste condiţii, Jean-Claude Trichet, preşedintele BCE, refuză să reducă rata dobânzii-cheie. Avantajele şi dezavantajele sunt cântă­rite atent. Tot la Nisa apare ideea unui proiect prin care BEI să deruleze un pro­gram de susţinere a IMM-urilor, care se confruntă cu probleme de creditare, decizia fiind imediat salutată de preşedintele Eurogroup Jean-Claude Juncker, care a subliniat că „între­prinderile mici şi mijlocii sunt surse mai bune de locuri de muncă decât companiile mari”. Se aude şi la Bucureşti?
Partea bună a lucrurilor este că depre­cierea euro faţă de dolar încura­jează exporturile. În situaţia în care pentru prima oară după zece ani consumatorii europeni cumpără mai puţin decât în anul precedent, iar deficitul de cont curent al Uniunii Europene din trimestrul al doilea s-a situat la un nivel de 36,3 miliarde euro, de asemenea dublul anului precedent, atingând 1,2% din PIB-ul statelor membre, ei bine, în această situaţie, aparent vestea este bună. Pentru că exportul presupune să ai ce, adică producţie, şi, mai ales, unde, adică să aibă cine să cumpere. Greu, foarte greu, dacă ne gândim la exportul către SUA.
Aşadar, este mai aproape de realitate să spunem că euro este în scădere decât să ne hazardăm în a vorbi despre o creştere a dolarului.

Curăţenia de toamnă

În SUA are loc în aceste zile cură­ţe­nia de toamnă. Bank of America a avut de ales între a scăpa de faliment Merrill Lynch sau Lehman Brothers. Prima a fost “cea aleasă”, cealaltă este în faliment, amândouă au dispărut de pe Wall Street! AIG a fost naţionalizată cu o injecţie de 85 miliarde dolari, dar sunt opinii care apreciază că giantul nu a depăşit complet pericolul.
Lista băncilor cu probleme mari este mult mai lungă, bursele sunt în cădere liberă, se fac eforturi susţinute de a ţine departe de media orice ştire. În disperare de cauză autorităţile de re­glementare bursieră din SUA şi Marea Britanie interzic unele tranzacţii spe­culative, ceea ce au ca efect imediat o creştere a indicilor bursieri în întreaga lume.
Bolnave de moarte, băncile devin adeptele principiului “lungeşte-mi, Doam­ne, boala”. Sigur, vor fi unii pen­tru care câteva zile în plus înseamnă salvarea prin vânzarea unei participaţii importante – de exemplu 49% din Morgan Stanley către China Invest­ment Corporation, prin preluare – Wa­shington Financial de către Citigroup etc.; dar numai dacă tranzacţiile se vor realiza. Vor fi însă şi pierderi mari, probabil vor urma nume grele, dar şi băn­ci mici şi mijlocii ca “pierderi colaterale” – termen atât de drag americanilor (sic!).
SUA speră ca actuala campanie de curăţenie financiară să fie pe final şi să urmeze ieşirea din criză. Din contră, criza este departe de a fi consumată, în Europa conservatoare procesul va veni mai târziu, mai lin. Reacţiile în lanţ vor mai dura.

Efectele asupra leului

Efectele asupra economiilor emer­gen­te, inclusiv a României, sunt dis­cu­tabile de la caz la caz. La noi sindromul fricii de criză există cu precădere datorită experienţelor nefericite din deceniul trecut, iar impactul va fi mult inferior economiilor dezvoltate. Mai curând putem vorbi de o frânare a creşterii economice, ceea ce nu este neapărat rău, o creştere forţată fiind infinit mai periculoasă.
O bună parte din fondurile specu­lative au părăsit ţara în primele luni de după debutul crizei în august 2007. Faptul că Lehman Brothers a cumpărat anul trecut de pe BVB 3% din Impact cu 9,6 milioane euro reprezintă mai mult o ştire decât un pericol, iar evo­luţia indicelui BET este una mai mult emo­tivă în condiţiile creşterii econo­miei naţionale.
În condiţiile în care se apropie iarna, s-ar părea că cererea de euro poa­te crea un vizibil disconfort asupra leului. Lucrurile nu stau tocmai aşa. Creşterea aportului milioanelor de români care muncesc “afară” la circa 8 miliarde euro, continuarea investiţiilor străine şi creşterea aşteptată a unor sume importante accesate din fon­du­rile europene vor contribui la o ofertă de euro suficientă, cu toate că piaţa internaţională se află într-o criză acută de lichidităţi.
Creşterea dobânzilor în lei va favo­riza în continuare economisirea în mo­neda naţională. Chiar ne putem aştep­ta mai curând la o criză de lei, şi nu de euro. De altfel, România nu suferă de pe urma crizei internaţionale decât din punct de vedere al cotaţiilor inter­na­ţio­nale energetice, importând inflaţie. Inflaţia va fi menţinută în cote rezo­na­bile ca urmare a măsurilor BNR, în spe­cial prin majorarea dobânzii de refe­rinţă, instrument pe care a atenţionat că va continua să-l utilizeze. Leul îşi va menţine tăria prin creşterea eco­no­mi­că, cu toate că ne aflăm în an electoral şi guvernul pompează bani grei fără să se gândească şi la alte implicaţii în afară de cele electorale.

După închiderea ediţiei

Îmi menţin punctul de vedere şi am să îl argumentez în continuare. Înainte de toate trebuie spus că în prezent criza este internaţională, nu este nici pe departe o criză românească. Sigur, legăturile şi factorii de influenţă există, tocmai de aceea continui să afirm că impactul asupra României va fi doar de frânare a creşterii economice.
Criza internaţională are şi valenţe psihologice, în special datorită panicii necontrolabile care a curpins întreg mapamondul. La noi panica are două componente: cea psihologică, românii având încă sechele grave de pe urma prăbuşirii de acum un deceniu, iar cea de-a doua componentă – vehemenţa mass-mediei cu privire la criza. Se bate apa în piuă la emisiuni, iar ziarele titrează cu litere de o şchiopă că vine sfârşitul lumii şi reîncep cu bocetele, parte că sunt deja în campanie electorală, parte că altfel nu sunt capabili să atragă atenţia.
În evoluţia cursului de schimb din ultimele zile se regăsesc realităţile despre care tot scriu de vreo doi ani, iar aici mă refer cu precădere la deficitul de cont curent. Nu în ultimul rând sechelele de care pomeneam mai sus sunt potenţate de pomenile acordate ilogic, care au atins apogeul prin aberaţia parlamentară a creşterii cu 50% a salariilor profesorilor. Guvernarea actuală se dovedelte a fi cea mai social-democrată din cele postdecembriste, e drept că a avut şi de unde!, neţinând seama de ce se va întâmpla în anii următori.
Problemele sociale există, sunt chiar grave în unele zone, dar ele nu trebuie tratate aruncând cu bani. Fără un plan şi fără nicio logică aceaste măsuri se vor întoarce tocmai împotriva pensionarilor şi profesorilor. În primul rând pentru că pentru astfel sunt aruncaţi bani în consum, bani care nu aduc decât inflaţie, creşterea productivităţii muncii fiind în majoritatea sectoarelor inferioară ratei de creştere a salariilor. În al doilea rând vorbim de sume imense, doar jumătate din sumă dacă ar fi fost investită din timp în infrastructură, în special în autostrăzi, fir-ar ele să fie că deja ajungem la paroxism vorbind despre ele, mai exact despre lipsa lor!, ei bine aceasta ne-ar fi adus noi investiţii, nu ratarea oportunităţi precum cea a unei fabrici Mercedes. Stau mărturie cele miliarde lei care se vor duce în trimestrul IV în pensii.
În altă ordine de idei, deşi ne-am obişnuit cu disperarea tuturor guvernelor înainte de alegeri, disperare care se manifestă cu precădere prin pomeni,  timp în care ceilalţi promit toate aberaţiile posibile şi imposibile (pe primul loc rămâne cea cu cosmonautul român) şi apariţii televizate de prost-gust (blonda cu mopul, primul şpriţar al ţării la “scărpinatul oilor”, etc.). Nu cred că liberalii au câştigat mai mult de o mână de voturi cu majorarea pensiilor, nici nu ştiu cum ar fi putut să îi câştige, dar ştim cu toţii ce am pierdut.
În altă ordine de idei există o presiune pe lei deoarece investitorii străini au obiceiul în perioade de criză internaţională să fugă de monedele economiilor emergente şi să se refugieze în monedele considerate cu risc mai scăzut.
BNR nu a intervenit pe piaţă, şi bine a făcut!, din mai multe motive, dar în primul rând pentru că ar fi fost o greşeală capitală să cheltuiască inutil ce a acumulat în timp. Totodată trebuie spus că evoluţia cursului de săptămâna trecută îi convine guvernatorului Mugur Isărescu din cel puţin două motive: accizele pentru anul viitor se calculează în funcţie de cursul de schimb de la 1 Octombrie, conform legii, al doilea motiv fiind interesul de a nu mai avea pe liberali la Ministerul de Finanţe în 2009…
Binenţeles că o creştere economică de 10% în trimestrul trecut este în dezacord cu logica unei scăderi a leului cu 10% pe un termen atât de scurt. Mod normal nu ar trebui să fie probleme pe termen lung, motivele pe care le-am prezentat acum două săptămâni rămân valabile.
Singurul element care poate duce cursul euro la peste 4 lei este panica indusă de campania electorală dusă fără cap şi reacţiile iresponsabile ale presei. În plus, vreau să atrag atenţia asupra iresponsabililor care promovează zvonuri privind tot de cataclisme prin mailuri stupide gen “scoateţi banii de la banca X că nu o să mai luaţi nici un leu de acolo”, deşi limita de garantare este de 20 mii de euro, etc. , ei bine aceşti iresponsabili nu fac decât să îi sperie şi mai tare pe cei care se tem de drobul de sare, potenţarea panicii nu va duce decât la reacţii necontrolabile ale depunătorilor, iar de acolo este posibil aproape orice. Dacă vă aduceţi aminte cum nu de mult au fost falimentate bănci “cu ajutorul presei”, atunci înţelegeţi foarte bine ce spun. Reamintesc deasemenea cum un astfel de zvon stupid a pus în pericol BCR-ul într-un moment în care cota sa de piaţă era uriaşă, doar mărimea băncii şi comunicatul guvernatorului Isărescu oprind cozile. Este bine ştiut că orice bancă din lume poate avea probleme grave dacă toţi depunătorii se reped să-şi anuleze depozitele şi este grav că sunt destui “zvonişti” şi “răspândaci” în presă care se folosesc de astfel de metode. Manipularea prostească şi plătită va dispărea abia după prima sentinţă judecătorească corectă.
Până atunci dau ca prognoză pentru anul viitor un curs mediu de 3,6 lei, faţă de aproximativ 3,7  lei în acest an.

Publicat în : Economie  de la numărul 60