În discursul de învestitură, noul premier liberal a proclamat sfârşitul tranziţiei în România. Afirmaţie falsă pentru că tranziţia nu poate lua sfârşit atunci când decidentul politic o anunţă ca atare, ci în momentul în care realitatea de zi cu zi o confirmă de la sine.
Integrarea tranziţiei româneşti în Uniunea Europeană
Din punct de vedere politic, România se află în plină criză politică ale cărei principale elemente le constituie instabilitatea şi inconsistenţa. Practic, atât Alianţa D.A., cât şi PSD au câştigat, respectiv pierdut alegerile, pericolul imediat fiind cel al unei struţo-cămile guvernamentale efemere în care două partiduleţe aflate la limita pragului electoral (UDMR, dar mai ales PUR) basculează orizontul electoral. Dacă în privinţa PSD, aflat în plin război intern, marea inconsistenţă se traduce în prăpastia dintre pretenţiile social-democrate moderne, international-socialiste europene, şi realitatea atitudinii neobolşevico-securiste a şefilor, actuala coaliţie guvernamentală este caracterizată de compromis şi incongruenţă doctrinară.
Ambele partide ce compun Alianţa D.A. duc lipsă atât de lideri, cât şi de experţi, prestaţia ridicolă a candidatei la poziţia de ministru al Integrării Europene în faţa comisiilor parlamentare de profil fiind un argument teribil pe linia amatorismului şi spiritului ad-hoc al echipei guvernamentale. Până când România nu va avea un cabinet în umbră efectiv şi cu un program de guvernare real, iar nu unul fabricat de o manieră hăis-cea şi dat publicităţii în foiletoane în stilul unui Balzac hărţuit de creditori, anunţul sfârşitului tranziţiei nu reprezintă decât propaganda politică a unor condeieri mercenari.
Stilul cool al preşedintelui Băsescu
Atât PD, cât şi PNL se află sub semnul noului preşedinte al ţării, singurul lider de fapt al fostei opoziţii antipesediste. În legătură cu domnul Stolojan, cu tot respectul pentru problemele de sănătate ale domniei sale, politica nu poate fi un capriciu afectat de fragilităţi conjuncturale. Fiindcă ori te retragi definitiv din politică (şi aceasta nicicând în timpul unei campanii electorale decisive pentru care mii de tineri liberali munceau cea mai mare a timpului pe gratis şi cu entuziasmul specific vârstei), ori îţi duci crucea politică până la capăt. Altfel, căpătăm încă o inconsistenţă de personalitate – Stolojan cel sobru şi corect, şef liberal de pripas abandonând lupta din cauza unui şantaj politic misterios, dar revenind în plin-plan în poziţia de mână dreaptă a preşedintelui Băsescu (pe probleme economico-financiare).
Un element suplimentar agravant îl constituie faptul că România nu dă semne că reuşeşte să iasă din zodia lui Vodă atoateştiutor, omnipotent şi milostiv. Să fim bine înţeleşi: nu am nimic împotriva unui lider carismatic reformator (de sorginte orientală stil Atatürk ori occidentală gen Adenauer ori De Gaulle), însă România din punct de vedere constituţional nu mai este o republică prezidenţială. Având în vedere tradiţia noastră cu buni (marii domnitori) şi răi (linia fanariotă sau cea comunistă), formula eficientă de conducere ar trebui să fie – paradoxal – cea americană cu un ales ce cumulează pentru patru ani prerogativele de preşedinte şi şef al executivului, de o manieră eficientă şi consistentă.
Moravurile dâmboviţene de tranziţie au impus însă pe agenda prezidenţială beneficiile subtile ale patronajului de la Cotroceni, cârma guvernării efectuând un permanent du-te-vino în funcţie de interesele locatarului Vodă.
Sfârşitul tranziţiei poate fi anunţat doar de la Bruxelles
Din punct de vedere economico-social, tranziţia nu a luat, de asemenea, sfârşit, realitatea cotidiană fiind dureroasă. De exemplu, avem opiaţă a muncii (mai mult sau mai puţin la negru) înfloritoare pentru patroni, dar cumplită pentru majoritatea angajaţilor (din care excludem categoria pensionarilor care reuşesc astfel să-şi mai rotunjească veniturile), siliţi la salarii în bătaie de joc din perspectiva aderării la UE, dar, mai grav decât atât, constrânşi la condiţii de lucru inacceptabile (lipsa cărţii de muncă, a concediului şi a zilelor libere legale, numărul de ore de lucru atingând şi 14-16/zi). Fenomenul asociat, evaziunea, reprezintă doar într-o cuantificare sumară multiplul de n al economiei reale, iar corupţia mai are puţin şi devine legală câtă vreme lipsa voinţei politice atât la stânga, cât şi la dreapta spectrului politic are puternice înrădăcinări de profil. Cum altfel să-şi asigure însă bietul politician siguranţa zilei de mâine şi mărunţişul nedeclarat de milioane de euro din campania electorală, când toată ziua este ocupat să ţină pe umerii săi salvatori România, precum miticul Atlas?
În concluzie, România nu va ieşi din tranziţie decât atunci când va intra efectiv în UE, forul de la Bruxelles putând amâna pe termen nedefinit integrarea (prin clauze de salvgardare succesive) câtă vreme corupţia are ca piloni justiţia politizată şi/sau privatizată, administraţia locală eficientă doar spre propriul buzunar, presa fragilizată de datoriile la stat şi ţinută în viaţă artificial, economia de stat a marilor operatori neperformanţi etc.
Având în vedere cele de mai sus, preşedintele PNL – şi totodată prim-ministru în funcţie – nu-şi poate asuma riscul de a deveni groparul liberalismului în România de tranziţie.
Umbra lui Brătianu şi epigonismul de tranziţie
Este momentul să ne focalizăm atenţia asupra figurilor liberale care promovează ideea fuziunii PNL-PD urmată de transformarea noului partid într-unul popular, afiliat la Partidul Popular European (PPE). Acestea sunt Valeriu Stoica, Dinu Patriciu şi Călin Popescu Tăriceanu, având în comun ambiţia de şefie, relaxarea financiară şi trecerea prin mai multe partiduleţe liberale dizidente şi orgolioase. Generată exclusiv de luptele pentru putere de care nu sunt străini nici unul dintre triumviri, fărâmiţarea liberală în PNL, PNL-AT, PNL-CD, PNL-93, PNL-Brătianu, PNL-Câmpeanu, PL, PAC etc constituie una din cauzele majore ale supremaţiei FSN-FDSN-PDSR-PSD (în fapt acelaşi partid, cel al lui Ion Iliescu şi al prietenilor săi politici). Unuia singur dintre aceştia, anume lui Valeriu Stoica, i se cuvin însă laurii consecvenţei întru atingerea obiectivului unificării liberale depline. Paradoxal însă, tot dinspre domnia sa au început să vină mesajele necesităţii transformării PNL, prin fuziune cu PD, în partid popular. Fuziunea PNL-PD respinsă iniţial în campania electorală de viitorul preşedinte Băsescu va fi preluată de acesta din urmă în contextul dezbaterii asupra necesităţii alegerilor anticipate.
Program de guvernare liberal, viitor stil CDR
Dincolo de competiţia confuză pentru supremaţie ideologică din cadrul actualei coaliţii guvernamentale, rămâne consemnată afirmaţia noului premier cu ocazia aceluiaşi discurs de învestitură conform căreia programul politic de guvernare va fi unul liberal, pentru prima oară în istoria postdecembristă a României. Ce să mai înţelegem atunci din întreg procesul electoral din 2004? Că şi această Alianţă D.A. este tot un fel de PUR, lipsit de moralitate politică în termenii preşedintelui Băsescu. Cum altfel poţi să interpretezi mesajele politice la cel mai înalt nivel venite atât dinspre PNL, cât şi dinspre PD, decât curvăsăreală pe banii publici, atâta timp cât la alegerile locale şi la cele generale, Alianţa a câştigat preşedinţia României, posturi de parlamentari, primari şi consilieri locali cu un mesaj liberal-democrat, iar nicidecum creştin-democrat sau popular, apanaj al altor competitori politici falimentari (judecând după opţiunea electoratului) ca PNŢCD, Acţiunea Populară sau URR?
Pentru autor contează însă mai puţin, în cadrul acestui articol, opţiunea liderilor democraţi – de la şeful din umbră de la Cotroceni (artizan al câtorva din cele mai crunte dispute din cadrul alianţei impotente şi corupte CDR-PD), la Emil Boc şi încheind cu Cozmin Guşă (confident al lui Adrian Năstase, fost secretar general al PSD în care calitate îl înfiera amarnic pe primarul iresponsabil al Bucureştilor, dizident autodemis din PSD, confident al lui Traian Băsescu) – pentru metamorfozarea lor în populari. Trebuie remarcată totuşi voinţa corectă de unificare cu partenerul liberal de alianţă în contextul necesităţii unei guvernări de durată.
Ne interesează mai ales de ce triumviri liberalii mai sus-menţionaţi au decis subit că este momentul îngropării PNL, singurul partid istoric din România promotor în mod constant al modernizării ţării şi al conectării sale de la 1848 încoace la marile valori politice, economice şi societale occidentale? O cronică a unei morţi anunţate exact în momentul în care după aproape 70 de ani de dictatură regală, legionară, antonesciană şi comunistă, PNL reuşeşte în sfârşit să redevină vioara politică numărul unu pe scena internă. De ce?
Excluzând teoriile conspiraţionist-securiste alimentate din plin de cazuri gen Stolojan, am putea spune că din păcate acest partid s-a născut şi a apus o dată cu marea familie a Brătienilor, pentru că în perioada de tranziţie nu a avut şi nu are perspective de preşedinţie viabilă. Să vedem însă şi de ce…
Impostura convertirii în creştin-democraţi
Unul din argumentele favorite ale liberalilor creştin-democraţi este cel conform căruia PNL oricum trebuie să dispară pentru că, prin aderarea României la UE, actuala alianţă liberal-democrată ar trebui să caute afilierea la cel mai important partid european, cel popular, de unde ar trebui să vină râuri de lapte şi munţi de mămăligă în stilul Ţiganiadei lui Budai-Deleanu; cât priveşte actuala apartenenţă la Internaţionala Liberală formalizată pe plan comunitar în ALDE (Alianţa Liberalilor şi Democraţilor Europeni pentru Europa, fostul ELDR), aceasta trebuie să ia sfârşit având în vedere avantajele ridicole ale situării alături de cea de-a treia forţă în Parlamentul European şi care la nivel naţional nu a mai câştigat alegerile din vremuri imemoriale. Eronat din toate punctele de vedere…
1. Fuziunea dintre PNL şi PD s-ar încadra firesc în dinamicul curent nu doar european, ci şi global, liberal-democrat cu relevanţă atât la Bruxelles (vă mai amintiţi de baroana Nicholson sau de europarlamentarul Ostlander, cel atât de ridiculizat iniţial de PSD pentru ca apoi să-i fie implorată îndurarea politică), cât şi în Estul Europei (ALDE a crescut cu o treime de la ultimele alegeri pentru Parlamentul European mai ales datorită contribuţiei liberal-democraţilor din noile ţări membre), ca să nu mai vorbim de state insignifiante ca Japonia sau Canada, unde PLD reprezintă forţa guvernantă de decenii.
2. Lipsa expertizei în integrare europeană îşi spune încă o dată cuvântul, întrucât Parlamentul European are prerogative bugetare importante, dar acestea sunt partajate cu Comisia Europeană (for pe deplin comunitarizat, iniţiator al proiectului de buget) şi Consiliul de Miniştri (unde România ar putea bloca, urmând modelul recent al Spaniei şi Poloniei, iniţiativele defavorabile).
2bis. Ştiaţi oare că, deşi PPE deţine majoritatea parlamentară, grupul socialist împreună cu cel liberal-democrat pot avea oricând o majoritate de blocaj?
3. Ce garanţii au liberalii dâmboviţeni că vor fi atât de lesne acceptaţi în PPE atât ei, cât şi aliaţii lor politici democraţi, actualmente membri ai Internaţionalei Socialiste?
4. Ce se va întâmpla în cazul în care socialiştii europeni vor câştiga alegerile europene din 2008? Vor decide de circumstanţă să se reorienteze spre stânga?
Un al doilea argument-forte al liberalismului creştin-democrat este că PD nu va accepta fuziunea prin absorbţie şi că oricum PNL şi-a atins limita istorică.
Îmi pare rău, dar asta înseamnă că acei liberali de ţinută, aceiaşi care au ţinut la loc de cinste neîntinarea valorilor liberale chiar şi cu riscul fărâmiţării PNL, şi-au atins limita politică atât din punct de vedere al abilităţilor de negociere, cât şi din perspectiva gândirii doctrinare propriu-zise, de vreme de liberalismul, creştin-democraţia şi socialismul sunt – la o adică şi dacă funcţia o cere – acelaşi lucru…
Care ar fi alternativa?
Cel puţin două alternative viabile se pot profila în perspectiva fuziunii. Prima priveşte absorbţia PD, partid oricum sortit anonimatului în condiţiile concurenţei PSD, în cadrul PNL, cu proclamarea solemnă a unui nou program politic întemeiat pe principii liberal-democrate; a doua, extremă, se referă la formarea unui nou partid liberal-democrat, promotor al statului de drept, al economiei de piaţă, dar şi al accesului decent la securitate socială. Dar despre toate acestea, în numărul viitor…
