n conditiilegeopolitice specifice spatiului românesc, dupa înfrângerea revolutiei pasoptiste, multi gânditori români ai timpului, majoritatea participanti la evenimentele de la 1848-1849, atunci când se pronuntau asupra modului de rezolvare a problemelor românesti îsi încarcau gândul de prudenta. Kogalniceanu, care nici mai înainte nu accepta revolutia decât ca ultima ratio, dupa aceea nu mai considera posibila decât calea evolutiva. La fel I. Heliade (“Nu suntem partizani ai revolutiilor decât ale celor ce se fac în spirit…”). I. Maiorescu considera “carbonerismul” nepracticabil la români din cauza asezarii lor între imperii. Aaron Florian vorbea de “evolutie sociala”, iar Al. Russo se gândea la resurectia morala a poporului sau s.a. Ce se poate constata este o tendinta de apropiere a pozitiilor, un fel de linie de mijloc între un deziderat ca acela al lui C.A. Rosetti ce exalta revolutia (“geniu urias al viitorului, sfânta trâmbitaa vietii…”) si o recomandare ca aceea a fostului domnitor Gh. Bibescu (“Sa facem ce vom face pe supt ascuns si fara zgomot”). Si atunci când se sustine revolutia ca mijloc de progres nu se are în vedere decât o revolutie organica, legata de trecut.
Liberalismul este un mare curent al sec. 19, cu o larga extindere si în veacul urmator. Sufera un declin în anii interbelici în Europa, dar în America ramâne tot timpul piatra unghiulara a traditiei politice, revizuindu-se prin tot mai larga cuprindere aproblemelor sociale, sub influenta filosofului J. Dewey, sau a celor economice, prin “scoala de la Chicago”. Principiile sale intra în ideologiile progresiste, iar dupa al doilea razboi mondial se transforma în liberalism democratic, deschizându-se societatii de masa. Obiectivele sale nu mai sunt doar ale partidelor liberale, cum de regula fusesera pâna atunci, ci ale unor forte politice de culorile cele mai diverse: catolici, socialisti… Cu principiile sale de baza: libertatea gândirii, libertatea de asociere si, deasupra tuturor, libertatea individuala, liberalismul pastreaza si dupa al doilea razboi mondial, când revine în forta pe scena politica, capacitatea de influentare a societatii. O tendinta verificata în tari ca Franta sau SUA. În anii nostri asistam la o recuperare a principiilor liberale si o reformulare a lor în cadrul neoliberalismului si în contextul fortelor politice de centru dreapta, inclusiv în tarile foste comuniste, revenite în matca lor istorica europeana.
La baza liberalismului sta principiul libertatii individuale, ca principiu suprem. Pe temeiul acestui principiu se postuleaza libera initiativa si liberul schimb în economie (“lessez faire, laisser passer”, în care statul nu mai era decât garant), pe baza lui se instituie egalitatea juridica a cetatenilor, separarea puterilor în stat, un stat de drept garantat de constitutii, participarea la viata politica a unei parti a electoratului, pe baza de cens, de avere sau de pregatire, reprezentarea electoratului într-un parlament cu putere legislativa, deplina suveranitate si laicitate a statelor si toleranta religioasa. Liberalismul este cu adevarat un fenomen istoric de o mare, foarte mare importanta, care da mai ales secolului al XIX-lea o parte însemnata din maretia sa, din culoarea sa si care pregateste democratia.
Românii si modelele liberale europene
În cadrul si pe principiile liberalismului, românii si-au faurit modernizarea lor, revolutiile lor din veacul 19, unirea, statul national din 1918, intrarea lor în circuitul de valori europene. Pentru istoria lor din ultimele doua veacuri, liberalismul este fundamental. E ideea care inspira si aseaza lumea româneasca în structurile ei de dezvoltare moderna. La români liberalismul nu se revendica direct din scrierile lui Montesquieu, Rousseau, Th. Green, din Ťglorioasa revolutieť engleza din 1688, din gândirea lui J. Locke, Condorcet, B. Constant, Guizot, Chateaubriand, Tocqueville… Scrierile lor au circulat si în spatiul românesc în sec. 18, 19. Au fost cunoscute de tinerii români care au studiat în Occident, la Paris, în Italia, la Berlin, Viena, Munchen ….si din rândul carora a provenit în mare parte clasa guvernanta româna. Românii nu au avut nevoie sa se duca direct la scrierile întemeietorilor liberalismului din moment ce principiile acestuia fusesera deja aplicate în tarile avansate din Apus. Astfel ca ei au preluat modele deja în functiune. Toate popoarele care intra mai târziu în modernitate, între care si românii, nu refac evolutia popoarelor mai înaintate în aceasta privinta, ci se pun dintr-odata “în planul actualitatii”, supunându-se legii sincronismului, potrivit careia, preluarea unui model nu se face decât la nivelul la care acest model se gaseste înmomentul respectiv. Nu se preia si procesul care a dus la crearea acestuia, ci doar împlinirea în sine. De aceea nici nu vorbim de liberalism ci de liberalisme. Sunt numeroase cercetarile istorice si sociologice mai noi (Rene Wellek, Robert Clements, Gerhard Kaiser, Ulrich Wiesstein, Marc Bloch, sau, la noi, Paul Cornea, Adrian Marino, Alex. Dutu) care depasesc hegemonia excesiva a modelelor clasice si impun conceptul de aculturatie, al intensei comunicari între culturi. Conceptii ca acelea sustinute la noi de Pompiliu Eliade sau de Eugen Lovinescu nu mai sunt astazi acceptate. Nu erau nici atunci. Un filosof ca Radulescu Motru scria în anii interbelici ca nu poate fi de acord cu ideea ca la formarea civilizatiei române, la impunerea liberalismului în România, fondul sufletesc al poporului român nu a contribuit cu nimic. Adica stim despre el numai ca se formeaza dupa bataia vântului. Când bate vântul de la rasarit e rau si tulbure în civilizatia româna. Când bate de la apus este bine. Aceasta fatalitate de hotare i-a farâmitat poporului român cu desavârsire orice veleitate de autodeterminare. El este o fiinta pasiva si imitatoare. Civilizatia moderna româna nascuta sub faldurile liberalismului n-a fost un transplant, ci un proces de aculturatie.
“Noua revolutiile radicale nu ne sunt permise”
Liberalismul la români s-a instituit deopotriva revolutionar si prin reforme. Pentru ca în spatiul românesc nici o revolutie n-a putut fi dusa pâna la capat. În 1784, în Transilvania, în confruntarea dintre românii condusi de Horea, Closca si Crisan si nobilii unguri au intervenit armatele habsbugice, luând partea celor din urma. În 1821, în Muntenia, au intervenit armatele turcesti, Tudor Vladimirescu neavând timp decât sa-si anunte programul sau revolutionar, nu si sa-l puna în practica. În 1848 armatele turcesti, tariste, austriece au pus capat unor revolutii în mers, care fara îndoiala ar fi creat conditii mai bune drumului istoric al românilor. În tari mari, ca Franta sau Rusia, revolutii ca acelea de la 1789 sau din 1917 s-au desfasurat în tot întregul lor, consumându-se în ele însele. Nici pe departe nu este cazul românilor, despartiti si necontenit la discretia mai puternicilor vecini. La români liberalizarea societatii s-a facut prin acomodare cu împrejurarile internationale. Când acestea au fost favorabile, procesul revolutionar a fost mai alert. Dar el s-a încetinit când conditiile externe i s-au împotrivit. Calea aceasta e comparabila, daca e sa facem comparatii, cu cea germana, nu cu cea franceza. Cu alte cuvinte evolutiva: “Noi junimistii, scrie Maiorescu, nu suntem revolutionari. Nu doara ca revolutia nu ar fi una din caile pe care, general vorbind, s-a vazut uneori silita Istoria popoarelor a merge spre progres. Dar pentru tara noastra, o tara mica, intercalata între doua mari puteri cotropitoare, o revolutie este întotdeauna o calamitate. Cine începe stie pentru ce o începe, dar nu stie niciodata în al cui folos sfârsesteŤ (subl. ns.). Un argument geopolitic esential pe care-l invocase si Kogalniceanu, nerecomandând revolta maselor ca mijloc de a impune Unirea, pe care îl invoca Eminescu, scriind în 1876: “Daca n-am avea vecinic influente straine precum le avem, daca am fi în Spania, atunci ne-am sparge capetele unul altuia pâna s-ar aseza lucrurile. Dar acest lux de revolutiuni sociale nu ne este permis noua al carui stat e vecinic o cestiune”. Argumentul îl invoca si P.P. Carp, precizând în 1882 ca “Noua revolutiunile radicale nu ne sunt permise”. În 1892 acelasi Carp, într-un discurs tinut la Senat, afirma: “Istoria ne arata ca acele tari care n-au stiut sa se lecuiasca singure de aceasta boala a reformelor care se succed prea repede una dupa alta, au fost lecuite de altii, dar o data cu lecuirea au pierdut individualitatea lor, au disparut ca natiuni libere”.
În conditiilegeopolitice specifice spatiului românesc, dupa înfrângerea revolutiei pasoptiste, multi gânditori români ai timpului, majoritatea participanti la evenimentele de la 1848-1849, atunci când se pronuntau asupra modului de rezolvare a problemelor românesti îsi încarcau gândul de prudenta. Kogalniceanu, care nici mai înainte nu accepta revolutia decât ca ultima ratio, dupa aceea nu mai considera posibila decât calea evolutiva. La fel I. Heliade (“Nu suntem partizani ai revolutiilor decât ale celor ce se fac în spirit…”). I. Maiorescu considera “carbonerismul” nepracticabil la români din cauza asezarii lor între imperii. Aaron Florian vorbea de “evolutie sociala”, iar Al. Russo se gândea la resurectia morala a poporului sau s.a. Ce se poate constata este o tendinta de apropiere a pozitiilor, un fel de linie de mijloc între un deziderat ca acela al lui C.A. Rosetti ce exalta revolutia (“geniu urias al viitorului, sfânta trâmbitaa vietii…”) si o recomandare ca aceea a fostului domnitor Gh. Bibescu (“Sa facem ce vom face pe supt ascuns si fara zgomot”). Si atunci când se sustine revolutia ca mijloc de progres nu se are în vedere decât o revolutie organica, legata de trecut.
Formele fara fond si pripeala introducerii lor
Nerealizându-se revolutionar trecerea la liberalism, ea se realizeaza prin reforme. Dar prin reforme care se succed cu mare iuteala. Vechile asezari economice, morale si politice intra pe povârnisul unor prefaceri repezi. Contraste si situatii nepotrivite se întâlnesc pretutindeni. Impactul dintre formele noi si fondul local se resimte. Moravuri vechi contrasteaza puternic cu altele noi,dovedind ca vechiul nu murise iar noul nu se consolidase. Şi literatura acestei epoci exprima mai convingator decât orice altceva starea sufleteasca de tranzitie a momentului: nostalgia unor vremuri mai linistite, unor situatii mai limpezi, inadaptarea, descatusarea de patimi, arivismul s.a. îndeosebi burghezia ce se forma se bucura de atentia deloc binevoitoare a creatorilor literari ai vremii. Scrierile dramatice ale lui Alecsandri sunt scaldate într-o lumina de romantism istoric, de “traditionalism revolutionar”. Ceea ce Alecsandri schiteaza, Caragiale biciuieste violent. O lume întreaga de Farfurizi, Tipatesti, Catavenci, Bibici, Mite ploestence s.a. arata cum nu se poate mai graitor caricatura noului sociologic, caruia Caragiale nu-i opune vechiul, ci îl prezinta asa cum îl vede el, deformat si depoetizat, strâmb si dizarmonic. Tot ce avea mai sfânt liberalismul, notiunile de “poporul suveran”, “natiune”, “egalitate”, “vot universal”, “suveranitate” s.a., prin deformarea lor de catre politicianism – si acesta rod tot al liberalismului aplicat în viata politica -, ajung a fi în opera corozivului autor o farsa de proportii. Eminescu ataca liberalismul pe terenul politic.Caragiale, prin opera sa dramatica, îl ataca în toate domeniile. Cu alte mijloace este zugravit noul tip sociologic, cel burghez, de Duiliu Zamfirescu, Em. Gârleanu, M. Sadoveanu, Al. Bratescu-Voinesti s.a., în opera carora tipului burghez îi este opus cel de “boier”, un inadaptat la materialismul vietii moderne, care priveste cu dispret si demn la parvenitul burghez. Exprima reactia multora în fata abundentei noului – mai cu seama a noului politic – care navalea parca de peste tot, neîncrederea lor în leacul atoatetamaduitor (cum era prezentata libertatea politica), scepticismul românului fata de inovatii (înca neverificate practic). De fapt reactia era mai curând împotriva chipului în care era înfatisat noul decât împotriva noului ca atare.
Treptat si la români formele s-au umplut de continut. Dar niciodata pe deplin. Forma a ramas dominanta. Si liberalismul nedesavârsit. Si nedesavârsit s-a varsat în democratie, care, din acest motiv, n-a fost adevarata în spatiul românesc niciodata. Cum n-a fost nici liberalismul. S-au gasit amândoua sub teroarea timpului istoric si a propriei neputinte românesti de depasire a unei conditii istorice periferice. Înlaturat dupa 1938 de instaurarea dictaturilor, liberalismul revine în România sub forma unui neoliberalism, în asteptarea unui Zeletin, Bratianu sau Carp.
Publicat în : Idei contemporane de la numărul 9
