Majoritatea limbilor vorbite pe glob, până la 90 la sută dintre ele, ar putea dispărea până la sfârşitul acestui secol şi au loc dezbateri despre ce este de făcut: susţinătorii conservării limbilor aduc o serie de argumente, între care acela că “performaţele academice ale copiilor multilingvi sunt mult mai mari”, însă autorităţile consideră că educarea copiilor într-o limbă dominantă, de exemplu engleza, mandarina sau spaniola, este mai practică decât învăţământul într-o limbă regională. Majoritatea tehnologiior folosite de tinerele generaţii se bazează pe folosirea unei limbi dominante. Dar tot tehnologia ar putea oferi un remediu. Internetul împreună cu o cultură pop care încurajează folosirea mai multor limbi pot oferi un mediu accesibil pentru conservarea şi învăţarea limbilor.
Imaginaţi-vă cât de singură trebuie să se fi simţit Marie Smith înainte să moară, în 2008, în Alaska sa natală, la vârsta de 89 de ani. Era ultimul vorbitor nativ al limbii poporului Eyak. Sau imaginaţi-vi-l pe Mandrell, care a murit în 1974: era ultimul vorbitor nativ al limbii manx, asemănătoare limbii irlandeze sau galezei scoţiene. Ambii au avut mângâierea de a fi fost înconjuraţi, o parte din timp, de entuziaşti care ştiau că ceva valoros era pe cale să dispară şi au încercat să înregistreze şi să înveţe tot ce puteau dintr-o limbă pe cale de dispariţie. În colţuri îndepărtate ale lumii, alţi zeci de oameni sunt pe punctul de a duce cu ei în mormânt un sistem de comunicare ce nu va fi niciodată înregistrat sau reconstruit.
Contează? O mulţime de limbi – între care akadiana, etrusca, tangut şi chibcha – s-au dus pe apa sâmbetei, fără ca posteritatea să aibă de suferit. E cazul să avem insomnii pentru faptul că multe limbi – de la manciuriana vorbită în China la hua (Botswana) şi gwich’in (Alaska) – sunt în pericol de a le împărtăşi soarta?
Faţă de grupurile de lobby pentru salvarea animalelor sau a copacilor, organizaţiile care luptă pentru conservarea limbilor sunt ele însele o specie rară. Dar ele încearcă să reducă şi să mediatizeze o accelerare alarmantă a ritmului în care pier limbile. Din aproape 6.900 de limbi vorbite în lume în prezent, între 50% şi 90% ar putea să nu mai existe până la sfârşitul acestui secol. În Africa, cel puţin 300 de limbi sunt în pericol pe termen scurt, iar alte 200 au dispărut recent sau sunt pe punctul de a muri. Aproape 145 de limbi sunt ameninţate în Asia de Est şi Sud-Est.
Unele limbi, chiar solide, sunt vizibil ameninţate de o putere politică pornită să impună o limbă majoritară. Un tânăr din orice parte a fostei Uniuni Sovietice realiza repede că, orice limbă ar fi vorbit acasă, cheia succesului era stăpânirea limbii ruse; cetăţenii Chinei, inclusiv tibetanii, s-au confruntat cu presiuni similare de impunere a limbii mandarine, principalul dialect chinezesc.
Nici engleza nu a ajuns la actualul statut global fără o tactică nemiloasă. În trecut, americanii, canadienii şi australienii luau copiii băştinaşilor de lângă familii şi îi creşteau în internate unde se vorbea exclusiv engleza. În toate colţurile insulelor britanice în care se vorbea celta, localnicii îşi amintesc cu durere de copii pedepsiţi pentru că nu vorbeau limba care trebuie.
Dar în era comunicării în masă, ameninţările la adresa diversităţii lingvistice sunt mai puţin drastice şi mai spontane. Părinţii nu mai vorbesc limbi tradiţionale, considerând că va fi mai bine pentru copiii lor dacă vor creşte într-o limbă dominantă (ca swahili în Africa de Est) sau una globală (ca engleza, mandarina sau spaniola). Şi, chiar când părinţii se străduiesc să menţină vie vechea limbă, eforturile lor pot fi compromise de filme şi jocurile pe computer.
Rezultatul este o listă tot mai lungă de limbi vorbite doar de bătrâni. O carte publicată de Peter Austin, un lingvist australian, prezintă câteva exemple: njerep, una din cele 31 de limbi pe cale de dispariţie din Camerun, se pare că mai are doar patru vorbitori, toţi peste 60 de ani. Văile Munţilor Caucaz erau cândva un paradis al lingviştilor în căutarea unei sintaxe neobişnuite, dar ubykh, una din limbile cele mai uimitoare din regiune, s-a stins oficial în 1992.
Efortul de a menţine limbile vii poate duce la dispute aprinse, mai ales când există fonduri limitate pentru educaţie şi comunicări oficiale. Atât în America, cât şi în Marea Britanie, unii consideră că, indiferent ce limbă vorbesc oamenii acasă, prioritatea trebuie să fie stăpânirea limbii engleze de copii.
Dar susţinătorii diversităţii lingvistice au şi ei argumente puternice. Potrivit lui Nicholas Ostler, teoreticianul care conduce Fundaţia pentru Limbi pe Cale de Dispariţie, o asociaţie non-profit cu sediul în Anglia, copiii multilingvi au performanţe academice mai bune decât cei monolingvi. El respinge ideea că o limbă comună contribuie la evitarea războiului: gândiţi-vă la Rwanda, Bosnia şi Vietnam.
Scriitorul canadian Mark Abler spune că protecţia unei specii pe cale de dispariţie este strâns legată de conservarea limbilor.
Mulţumită electronicii, salvatorii limbilor au instrumente mai bune ca niciodată; cuvintele şi sunetele pot fi uşor postate pe internet. Şi tehnicile educaţionale se îmbunătăţesc. În Noua Zeelandă, vorbitorii de maori au format “cercuri de limbă” în care bunicii îi învaţă pe preşcolari limba veche. Limba kamilaroi din Australia, şi ea pe moarte, s-a revigorat prin cântece pop gustate de adolescenţi. Dar indiferent de strategiile sau tehnologia folosite, singurul test al viabilităţii unei limbi este viaţa de zi cu zi. “Singurul mod de a salva o limbă este vorbind-o”, afirmă Austin. “Oamenii trebuie să vorbească între ei.”
