Criza declanşată în relaţiile româno-ucrainene de construcţia canalului Bâstroe nu poate fi înţeleasă corect în dimensiunile ei politice şi teritoriale, dacă nu este situată în contextul istoric al litigiului dintre România şi URSS, în suita căruia se plasează.
La 28 iunie 1940, guvernul român a acceptat, sub ameninţarea forţei, notele ultimative sovietice şi a anunţat că-şi retrage trupele şi administraţia din Basarabia şi nordul Bucovinei, teritorii menţionate în prima notă ultimativă sovietică, din 26 iunie 1940. La 29 iunie 1940, trupele sovietice au ocupat ţinutul Herţa, nespecificat în nota ultimativă menţionată şi care nu făcea parte nici din Basarabia, nici din nordul Bucovinei, ci din Vechiul Regat.
La 28 septembrie 1940, printr-o acţiune de forţă, unităţi militare sovietice au luat sub control ieşirea canalului Starii Stambul în Marea Neagră, iar o lună mai târziu, au ocupat ostroavele Tătaru Mare, Dalerul Mare, Dalerul Mic şi Maican. La 5 noiembrie 1940 sovieticii au ocupat grupul de ostroave denumit Insula Limba, situat între braţul Starii Stambul şi Canalul Musura. Aceste anexări teritoriale nu aveau nici o bază de drept; ele erau rezultatul unor acţiuni militare.
Tratatul de pace, semnat de România la 10 februarie 1947, fixând frontiera dintre România şi URSS pe baza pretinsului acord româno-sovietic din 28 iunie 1940, nu acoperea, aşadar, stăpânirea sovietică asupra ostroavelor menţionate de pe braţul Chilia. În consecinţă, Moscova a căutat să obţină un titlu de drept internaţional, care să-i fundamenteze suveranitatea asupra acestor insule. Ea l-a obţinut, o dată cu semnarea Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre URSS şi România (4 februarie 1948), care era însoţit de un protocol referitor la traseul frontierei dintre cele două state. Acet protocol specifica trecerea insulelor amintite de pe braţul Chilia şi a Insulei Şerpilor sub suveranitatea sovietică. Pe baza protocolului din 4 februarie 1948, a avut loc predarea către URSS a Insulei Şerpilor la 23 mai 1948 (atunci s-a întocmit acel proces-verbal, citat atât de frecvent în ultimul timp).
În calitate de stat succesoral al URSS, Ucraina stăpâneşte teritorii româneşti, anexate de Moscova, în iunie 1940, septembrie-noiembrie 1940 şi februarie-mai 1948.
Tratatul încheiat de România şi Ucraina, la 2 iunie 1997, a oferit Kievului recunoaşterea română, de această dată fără nici o constrângere, a anexiunilor sovietice de teritorii româneşti, aflate astăzi în frontierele ucrainene. Partea română a negociat acest tratat cu incompetenţă, care va rămâne o pagină de ruşine în analele diplomaţiei româneşti. Ea a anunţat încă de la început că este gata să facă un “sacrificiu istoric”, neîncercând, aşadar, să negocieze problemele teritoriale, şi a făcut publică dorinţa de a încheia tratativele bilaterale înainte de summitul NATO de la Madrid, de la care aştepta admiterea României în NATO. Kievul a devenit astfel dirijorul acestor negocieri şi şi-a impus, în toate problemele, voinţa. Probabil că de atunci, din timpul negocierilor din 1997, factorii de decizie ucraineni au înţeles că, în raporturile cu România, îşi pot permite orice.
Construcţia canalului Bâstroe şi măsurile de transformare a Insulei Şerpilor într-un teritoriu ucrainean locuit, cu toate consecinţele ce decurg de aici, sunt urmarea amatorismului şi slăbiciunii arătate de guvernarea Constantinescu, carenţe grave care au fost, din nefericire, preluate şi de actuala putere.
Este suficient de reamintit faptul semnalat şi de mass-media că balizele instalate în spaţiul românesc de ucraineni au fost înlăturate de pescarii români şi nu, aşa cum ar fi fost firesc, de autorităţile statului român.
România este astăzi membră a Alianţei Nord-Atlantice şi orice atingere adusă integrităţii ei teritoriale şi suveranităţii ei naţionale îi priveşte pe toţi partenerii săi din NATO. Deocamdată, Alianţa a păstrat însă o tăcere totală în privinţa litigiului româno-ucrainean. Care este explicaţia?
Cine a citit cartea lui Zbigniew Brzezinski, “Marea tablă de şah”, ştie că, în percepţia Occidentului şi, în primul rând, a Statelor Unite, existenţa unui stat independent ucrainean, care blochează accesul Rusiei spre strâmtori şi Mediterana Orientală, este una din garanţiile cele mai sigure că Federaţia Rusă nu va mai reveni niciodată la statutul de supraputere al defunctei Uniuni Sovietice. Între Ucraina şi România, “simpatiile strategice” ale NATO se îndreaptă către cea dintâi. Alianţa Nord-Atlantică nu ne va acorda sprjin decât din vârful buzelor.
Cu o politică externă modelată permanent pe directivele venite de la Washington, e puţin probabil că România va găsi soluţia echitabilă în litigiul cu Ucraina.
O regândire a strategiei şi tacticii României în această problemă este absolut necesară. Ea trebuie să fie rezultatul unei consultări a eşichierului nostru politic şi a societăţii civile.
