Primele alegeri americane ale Noului Mileniu vorbesc mai grăitor decât orice despre prăpastia săpată între realităţile politicii şi real-ficţiunea discursului despre politică. Nimeni nu a ilustrat mai bine acest lucru decât autorul american al unui film care ar fi făcut deliciile secţiei speciale de propagandă a CC al PCUS, în zilele de glorie ale stalinismului. Distincţia supremă acordată la festivalul filmului de la Caennes, în punctul culminant al campaniei electorale americane a anului 2004, de către un artist al hiper-ficţiunii, american şi el, ca şi când ar fi fost o capodoperă cinematografică, nu face decât să arate nivelul la care a ajuns şi este cultivată confuzia. Confruntarea dintre realitate şi ficţiune deschide poarta cea mare a uneia dintre cele mai vechi şi pasionante dezbateri politice: Ce este şi cum funcţionează democraţia?
Esenţa, superbia şi fragilitatea sistemului de guvernare brevetat de grecii cetăţilor antice ale Mediteranei sunt definite de faptul că: autoritatea exercitată de conducătorii cetăţii este limitată în timp şi conţinut; legitimitatea ei este generată şi poate fi revocată de voinţa majorităţii, exprimată liber şi direct prin vot; votul fiecărui şi al oricărui cetăţean este egal cu al celorlalţi; cei ce exercită mandatul funcţiei publice sunt răspunzători de rezultatele guvernării, cu avutul şi cu viaţa lor, faţă de cei care i-au ales.
Variabila imponderabilă este capitalul de încredere cu care omul politic acreditat să guverneze este investit. Pentru a nu-l risipi după bunul plac, democraţia se bazează doar pe constrângerea legii, de care nimeni nu poate scăpa, cu atât mai puţin conducătorii, şi pe ideea că orice om îşi poate pierde credibilitatea doar o singură dată!
Prin însuşi faptul că esenţa execiţiului alegerii se bazează pe încredere, democraţia conţine în germene jocul fascinant al seducţiei.
Societatea globală a oferit politicii posibilităţi aproape nelimitate de manipulare. De la capacitatea de livrare a mesajului, la tehnologia realizării sale, astfel încât impactul asupra proceselor cognitive şi afective, la “consumator”, să fie sigur, oportun, maximal. Balanţa dintre adresare directă şi indirectă a fost dramatic alterată. Întâlnirea candidatului cu alegătorii este mai degrabă un pretext, un cadru al discursului mediatizat. Încrederea nu se mai construieşte pe strângerea de mână şi privirea directă în ochi, ci pe capacitatea “bateriei de clipuri” de a demola adversarul şi de a constui ficţiunea candidatului ideal. Pe subtilitatea şi fulguraţia unui cadru de 2-5 secunde, în care s-a strecurat o undă de umanitate fragilă, o vibraţie sonoră şi/sau coloristică menită să fixeze răspunsul emoţional al receptorului.
Intruziunea lumii mediatice şi a discursului derivat al politicii coboară până în “ADN-ul” democraţiei. Din aparenţă şi statut derivat, jocul seducţiei s-a transformat în element dominant, dacă nu chiar unic, al alegerii. Încrederea şi răspunderea politicianului faţă de ales, dar şi a celui care face alegerea faţă de sine însuşi şi de cetate este estompată până la dispariţie. Din mecanism funcţional de instituire, legitimare şi control asupra guvernării, democraţia se transformă în spectacol. Prima şi cea mai dramatică consecinţă fiind aceea că alegătorii, din cetăţeni responsabili, devin un public amorf, iar politicienii, actori. Criteriile de performanţă ale celor ce vor fi aleşi să gestioneze treburile publice se schimbă radical. De la competenţă profesională, structură morală şi leadership, accentul s-a mutat pe “look” şi forţă de comunicare/seducţie. Alegătorul, la rândul său, în loc să fie inspirat de valoarea personală a candidaţilor, se lasă tot mai mult pradă aşteptărilor şi opiniilor.
În lumea lui Moore, G. W. Bush este un accident politic. Unul, nefast, nedorit de americani. În ziua inaugală a primului său mandat a plouat, iar oamenii adunaţi în Pennsylvania Avenue în loc să-l aclame pe noul preşedinte au aruncat cu ouă şi legume stricate în limuzina sa. Un preşedinte care trebuie protejat de alegătorii săi, din chiar primele ore ale mandatului, nu poate sta în galeria “părinţilor naţiunii”. El este o greşeală a sistemului democratic, una nefericită şi pe deasupra ridicolă!
Am spus ridicol, chiar aşa! Ce ştie preşedintele nostru, se întreabă Moore, despre cutare lider al unui onorabil stat din Asia, ori Africa? Pur şi simplu se bîlbâie sau dă răspunsuri anapoda, atunci când este întrebat de presă, iar consilierii n-au apucat să-i dea hârtiuţa cu răspunsul potrivit!
În lumea lui Moore, preşedintele G.W. Bush este o persoană iresponsabilă! Joacă toată ziua golf, ori se plimbă cu jeep-ul prin ranch-ul său texan, în timp ce teroriştii îşi pregătesc, la lumina zilei, lovitura de la 11 septembrie!
În lumea lui Moore, preşedintele este incompetent şi inutil, ca o păpuşă de paie! Când este anunţat despre impactul avionului de pasageri cu primul din cele două Turnuri Gemene, el rămâne impasibil, inert. Timp de 11 minute!, ne spune acelaşi Moore. Urmează al doilea impact. Reacţionează cei din jur, care-l împachetează pur şi simplu!
Marea dramă trebuie anunţată Americii! Cu un minut înainte, aşezat din nou ca un manechin la biroul oval, Preşedintele se ferchezuieşte şi face grimase în faţa camerei de luat vederi, ca un actor-clown gata să intre în scenă pentru a-şi distra publicul!
În lumea lui Moore, politica şi instituţiile ei nu sunt mai bune decât cel care ocupă Biroul Oval. Iar G.W. Bush nu este bun de nimic!
În lumea lui Moore, Preşedintele este un personaj mai degrabă interesat de afacerile lui, decât de serviciul în folosul naţiunii. Iar afacerile lui se intersectează periculos cu lumea celor care au finanţat atentatele împotriva Americii de la 11 septembrie!
În lumea lui Moore oamenii din jurul Preşedintelui, cei pe care se sprijină Administraţia, sunt la fel de incapabili, corupţi şi taraţi de prejudecăţi belicoase, ca şi cel pe care-l servesc cu un zel demn de o cauză mai bună!
Lumea lui Moore, nu este doar o creaţie a autorului. La construirea ei au contribuit nume celebre, “statui” şi “moguli” ai imperiilor mediatice. De la Bob Woodward, cel care a crezut că, după dărâmarea lui Nixon, este de ajuns o carte pentru a scoate un preşedinte funcţie şi al trece direct în raftul cu rebuturi ale istoriei, la pleiada formatorilor de opinie de pe cele două maluri ale Atlanticului, pentru care realitatea politică nu este decât o simplă consecinţă a real-ficţiunii mediatice.
Lumea reală a politicii americane s-a dovedit, însă, radical diferită. Milioane de americani l-au văzut pe G.W. Bush ca pe un preşedinte cu identitate şi ţel. Un preşedinte care, cu siguranţă, nu se pricepe la toate şi la orice, dar un om ale cărui valori sunt clare, stabile şi ne-negociabile.
Lumea reală a politicii americane l-a văzut pe candidatul G.W.Bush capabil să-şi depăşească inexactităţile sau chiar inabilităţile primului mandat. L-a văzut ca pe un depozitar demn al încrederii pe care fiecare dintre cei care votează o investeşte într-un om politic. Diferenţa de 4 milioane de voturi în favoarea candidatului G.W. Bush nu este doar cea mai mare din istoria alegerilor prezidenţiale, ci şi cea mai semnificativă dovadă a faptului că realitatea politicii continuă să fie mai puternică decât real-ficţiunea discursului despre politică. Cel puţin în democraţia americană.
Pentru noi toţi, experienţa alegerilor americane ale anului 2004 a reactualizat povestea Cocoşului cel trufaş. Cocoţat pe gardul grădinii sale, stăpân necontestat al ogrăzii de găini, văzând în fiecare dimineaţă soarele ridicându-se de după dealuri, de îndată ce-şi încheia triumfalul cucurigu, îi intrase bietului în cap că soarele răsare la chemarea lui. Că, fără el, nimeni n-ar mai vedea lumina zilei. Ajunsese să o creadă sincer şi o spunea oricui stătea să-l asculte. Până într-o zi când gospodarul l-a făcut ciorbă şi ciulama, iar lumea a mai scăpat de un închiupuit.
