Alegerile prezidenţiale din Ucraina reprezintă o şansă istorică pentru Rusia. Dacă socotelile tehnologilor politici vor ieşi, atunci, la 13 ani de la destrămarea URSS, Moscova are pentru prima dată şansă reală de a crea şi conduce, dacă nu o supraputere sau imperiu, atunci un bloc monolitic şi puternic de state, format din Rusia, Ucraina, Bielorusia şi Kazahstan.
Kazahstanul nu o dată a demonstrat că este pentru o astfel de idee. Cu Bielorusia, procesul de unire a început încă din 1995, iar Rusia l-a încetinit, în mod conştient, aşteptând ca Ucraina să facă acest pas. Rusia a aşteptat Ucraina pentru mult timp, însă, până în 2004, Kievul nu a fost pregătit pentru dezbaterea unei probleme atât de importante cum este unirea.
De aceea, acum, Vladimir Putin, atât de unilateral şi periculos, face propagandă pentru protejatul puterii, Viktor Ianukovici. Acest candidat reprezintă o garanţie pentru preşedintele rus că, odată venit la putere, va face totul pentru îndeplinirea de Moscova a obiectivului său istoric. Kremlinul i-a şi făcut o serie de avansuri. Şi astfel cea mai importantă iniţiativă a sa, zona unică în cadrul celor patru state (ea este mai mult o zonă militară decât una economică), începe să devină realitate.
Pe acest fond, sistarea oricăror vizite ale preşedintelui Putin în Occident este caracteristică. El a vizitat doar SUA şi Franţa. Apoi, a întreprins vizite doar în statele din CSI. Este clar că politica externă a Moscovei a înclinat considerabil spre Est, având în atenţie, în primul rând, această organizaţie. Faptul nu este întâmplător. Moscova savurează din nou statutul său, de “supracapitală”.
Există două Ucraine?
Întrebarea cea mai importantă este pe care Ucraină poate conta Rusia astăzi. Din punctul nostru de vedere, problema este că actualele alegeri prezidenţiale nu seamănă cu cele din 1999, când ţara a ales între “un rău, dar stabil”, întruchipat de preşedintele Kucima, şi “groaza roşie”, personalizată de liderul Partidului Comunist Ucrainean, Simonenko, ci cu cele din 1994, când actualul preşedinte, Leonid Kucima, tocmai prelua puterea. Ca şi acum 10 ani, ţara alege între “prooccidentalul” Viktor Iuşcenko (în 1994, acest rol a fost îndeplinit de primul preşedinte ucrainean, Leonid Kravciuk) şi “prorusul” Viktor Ianukovici (această misiune i-a revenit, în 1994, lui Leonid Kucima).
Aşa cum se ştie, Kravciuk, care beneficia de uriaşe resurse administrative, a pierdut. În pofida, însă, a rezultatului primului tur al actualelor alegeri prezidenţiale din Ucraina, ne îndoim că lui Iuşcenko îi vor ajunge resursele (financiare, administrative, organizatorice), pentru a obţine victoria finală. În ce-l priveşte pe Ianukovici, el reprezintă acelaşi tip de manager cenuşiu, aşa cum era Kucima în 1994. Paralela făcută de noi este interesantă pentru că Leonid Kucima a ajuns la putere, cu 10 ani în urmă, având acelaşi tip de mesaj electoral, pe care-l promovează astăzi Ianukovici: dubla cetăţenie, apropierea de Rusia, limba rusă cu statut de a două limbă de stat.
La sfârşitul anului 2004, a devenit clar că societatea ucraineană, ca acum 10 ani, nu a devenit o naţiune unită. Din nou, astăzi, Ucraina s-a împărţit într-o UcrainăOccidentală şi alta de Est. 90% din locuitorii din zona de Est nu vor vota niciodată pentru Iuşcenko, în timp ce, în Vest, 90% din populaţie nu va vota pentru Ianukovici. Nu există probabil în Europa o altă ţară în care simpatiile politice să fie atât de clar delimitate şi regionalizate.
Dacă această problemă este într-o oarecare măsură importantă, se poate judeca după de mult uitatul referendum din 17 martie 1991 (atunci, Gorbaciov a pus problema în termenii “a fi sau a nu fi URSS”), când Ucraina de Vest a votat împotriva Uniunii, iar esticii pentru. Şi deşi, pentru o scurtă perioadă, puciul de la Moscova, din august 1991, a încurcat socotelile, modificând, pentru o vreme, relaţiile locuitorilor din regiunea de Est a Ucrainei cu Moscova şi Rusia, situaţia însă, în ansamblu, este aceeaşi. Astăzi sunt două Ucraine: de Est şi de Vest. Prima înclină spre Rusia, cea de-a doua către Occident. În ţară nu există, deocamdată, un lider sau o ideologie naţională, care să fie capabile să coalizeze societatea. De aceea, astăzi ar fi firesc să se gândească ce va fi peste 10 ani. Oare această înfruntare surdă din societate nu demonstrează faptul că Ucraina nu va putea deveni un stat viabil?
Dilema Rusiei
Victoria lui Iuşcenko – aşa cum o arată situaţia din primul tur – fără îndoială ar reprezenta o înfrângere pentru Rusia. În pofida faptului că s-a pronunţat pentru o bună relaţie cu Rusia, este evident că puterea de la Moscova nu-l agreează. Unele proiecte regionale – cărora Gruzia , Moldova (aceasta din urmă aşteaptă rezultatul alegerilor ucrainene pentru a-şi stabili viitoarele intenţii privind NATO şi UE), Uzbekistan şi Azerbaidjan ar dori să se alăture, şi care sunt sprijinite de Statele Unite – pe care Iuşcenko le propunenu fac plăcere Moscovei şi-i crează candidatului opoziţiei probleme. Este vorba de Organizaţia de cooperare regională, denumită GUUAM (după denumirea statelor semnatare: Gruzia, Ucraina, Uzbekistan, Azerbaidjan şi Moldova), al cărei protocol a fost semnat la 10-11 octombrie 1997, cu prilejul summitului şefilor statelor ai Uniunii Europene, de la Strasbourg. În aceste condiţii, iniţiativa “zonei economice unice” în variantă rusă, ar trebui să fie uitată de către Kremlin.
În cazul victoriei lui Iuşcenko, e de înţeles cine ar putea pretinde la funcţiile administrative şi prin ce fel de metode noii deţinători ai puterii vor acţiona. Reprezentanţii din anturajul candidatului opoziţiei sunt oameni politici publici, oameni de afaceri cunoscuţi, ale căror activităţi ne permit să facem o prognoză privind sistemul de coordonate după care va evolua societatea ucraineană sub conducerea preşedintelui Iuşcenko.
Dacă Ianukovici va ajunge preşedinte, atunci Ucraina se va distanţa semnificativ de Occident. În spatele lui Ianukovici se află o nouă elită regională necunoscută şi neînţeleasă, până acum, în Occident. Mai ales că aceasta nu este o oligarhie de tip central, ci una provincială, care s-a îmbogăţit în mod miraculos. Ea nu are, deocamdată, o mentalitate de etatistă, ci este mânată de apriga dorinţă de a ajunge la putere, cu toate consecinţele, care reies de aici, pentru politica internă şi externă. De aceea, putem afirma că situaţia într-o ţară condusă de preşedintele Ianukovici, va semăna cu cea din perioada celui de-al doilea mandat al preşedintelui Elţîn, când interesele economice ale unor grupuri stabileau politica ţării. În ceea ce priveşte relaţia acestora cu Occidentul, se poate afirma că aceasta va avea la bază nu considerente de ordin ideologic, ci strict pragmatice. Oligarhilor ucraineni din estul ţării le sunt necesare pieţele occidentale, însă ei ştiu foarte bine că le pot cuceri doar cu sprijinul partenerilor ruşi. Pe această bază se va construi colaborarea interstatală şi integrarea. Însă e puţin probabil că oamenii de afaceri din Doneţk (unul din cele două clanuri, care se luptă pentru întâietate politică) vor permitecolegiilor ruşi să le “înghită” afacerile. De aceea, nu credem că ei vor merge atât de departe – cum visează preşedintele Putin – cu unire. Se pare că timpul pentru refacerea superputerii încă nu a sosit.
Publicat în : Politica externa de la numărul 21
