Eliberarea celor trei jurnalişti români reprezintă un câştig real pentru întreaga societate românească, pentru administraţia centrală în ansamblu şi pentru şefii serviciilor secrete care şi-au asigurat, în acest fel, rămânerea în funcţie pentru cel puţin câteva luni de acum înainte.
Din păcate însă, şi eliberarea, la fel ca toată povestea răpirii, devine un joc de imagine. Un joc foarte puţin subtil, constituit pe logica “învingătorul ia totul”. În acest caz, învingătorul este preşedintele Traian Băsescu care şi-a jucat, impecabil, rolul de salvator – de la telefoanele date personal rudelor celor implicaţi la vestea salvării, până la celebra de acum fotografie de grup de la sosirea în ţară a jurnaliştilor răpiţi. De altfel, situaţia de criză s-a potrivit ca o mănuşă personalităţii conflictuale a preşedintelui Băsescu – un politician care s-a afirmat aproape exclusiv în situaţii de criză sau conflict. Faptul că preşedintele a avut o preocupare majoră în toată această perioadă l-a făcut să dispară oarecum din rolul de preşedinte-jucător în politica internă, menţinând însă, în acelaşi timp, atenţia asupra sa. Şi-a asumat înfrângerea sau eşecul şi a câştigat. Acum este salvatorul, imaginea sa nu a fost deloc erodată de bâlbele guvernării şi, mai mult decât atât, şi-a dovedit competenţa în raport cu premierul Tăriceanu care, spune chiar preşedintele, nu a fost capabil să răspundă “banalei” crize a inundaţiilor.
De ce trebuie însă ca preşedintele şi premierul să fie în competiţie? Răspunsul este relativ simplu: pentru că aşa cum este, de jure, construit sistemul politic românesc, rolul preşedintelui este mult prea mic pentru ambiţiile politice ale celor care ajung în această funcţie. În urma unor campanii electorale furibunde – pentru că, cel puţin până acum, candidatul la preşedinţie reprezenta un soi de locomotivă pentru partid -, preşedintele realizează că are un rol destul de limitat, mai degrabă de reprezentare. Un rol care s-a potrivit ca o mănuşă lui Ion Iliescu în perioada 1990-1996, atunci când a controlat executivul prin influenţa pe care o avea asupra partidului majoritar. Un rol de marionetă însă pentru un preşedinte care nu controlează partidul (sau partidele) aflate la guvernare, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Emil Constantinescu – în raport cu Victor Ciorbea şi Radu Vasile şi, într-o măsură mult mai mică chiar lui Ion Iliescu în timpul Guvernului Năstase.
Traian Băsescu se vrea însă un preşedinte-jucător, mult mai activ decât i-o cer atribuţiile funcţiei. Pentru a reuşi să-şi asigure un procent mare la capitolul “intenţii de vot” în sondajele de opinie, Traian Băsescu trebuie să acţioneze. Să-şi suflece mânecile şi să se ia la trântă cu cineva. Şi pentru că a realizat (cel puţin aşa sper) că e contraproductiv să te iei la trântă cu partenerii internaţionali – de pildă Franţa sau Germania -, iar PSD este mult prea preocupat de propria disoluţie, cel mai potrivit partener de dispută a fost identificat în zona Palatului Victoria.
Aşa s-a declanşat o adevărată luptă de imagine între întâi-stătătorii palatelor Cotroceni şi Victoria, o bătălie care, cel puţin până la acest moment, are toate şansele de a fi câştigată de Traian Băsescu care administrează palme morale şi critici acide, în egală măsură guvernului şi premierului Tăriceanu. Acesta răspunde timid, prin vocea tinerilor liberali, lansând un avertisment la adresa preşedintelui. În acelaşi timp, se grăbeşte să egaleze popularitatea câştigată de Traian Băsescu în urma eliberării ostaticilor printr-un gest populist, pe măsura predecesorului său de la Palatul Victoria – şi anunţă anularea mult-criticatului abonament la gaze.
Din păcate pentru premierul Tăriceanu, punctele pe care acesta va reuşi să le marcheze în lupta pentru imagine cu Traian Băsescu depind, aproape în exclusivitate, de miniştrii săi – o parte din aceştia aflându-se într-o adevărată competiţie a gafelor, câtă vreme Traian Băsescu pierde sau câştigă, în exclusivitate, pe baza propriilor decizii. Desigur, aşa cum primul ministru este “ajutat” de miniştri ca Sulfina Barbu, Mircea Cinteză şi ultimul, dar nu cel din urmă, Ionuţ Popescu, nici preşedintele Băsescu nu primeşte un plus de imagine din prestaţiile doamnei consilier Udrea. Cu toate acestea, soarta Guvernului Tăriceanu pare mult mai îngrijorătoare, la acest moment, decât cea a preşedintelui Băsescu.
Interesante sunt însă planurile de viitor pentru că, şi în cazul în care Guvernul Tăriceanu este remaniat sau schimbat în totalitate, un prim-ministru tot va trebui să avem. Şi acesta, conform Constituţiei, nu va putea fi… Traian Băsescu. În aceste condiţii, menţinerea unei stări de încordare între cele două Palate – indiferent cât de obedient va fi primul ministru – pare o strategie benefică pentru preşedinte (care nu va plăti în acest fel nota de plată a guvernării),însă nu poate fi folosită la infinit. În nici un caz vreme de cinci ani. Şi atunci, este interesant unde va identifica preşedintele un nou “inamic”.
Publicat în : Cover story de la numărul 26
