În anul 2000, în cadrul Consiliului European reunit la Lisabona, sefii de state din Uniunea Europeana îsi stabileau un obiectiv deosebit de îndraznet: de a face din economia europeana cea mai competitiva economie din lume, pâna în 2010.
Desi a stârnit la vremea respectiva mult entuziasm, obiectivul stabilit la Lisabona pare acum din ce în ce mai mult o fantezie politica. Economia europeana, desi da usoare semne de revigorare, trece printr-o perioada dificila, în care trei dintre tarile cele mai puternice – Germania, Franta si Italia – se gasesc la limita recesiunii, iar altele se multumesc cu o crestere economica de sub 1%. Deficitele bugetare si datoria publica în aceste tari se încapatâneaza sa se mentina peste limitele impuse de Pactul pentru Stabilitate si Crestere Economica, iar contravenientii, dintre care Franta si, recent, Germania se pare ca sunt cei mai vizati, sunt pasibili de penalitati din partea Comisiei Europene, care se pot ridica pâna la 0,4% din produsul lor intern brut. Franta si Germania- se vor gasi, în 2004, în al treilea an, în situatia de a depasi limitele impuse de Pactul de Stabilitate, convenit în 1997 ca o addenda la Tratatul de la Maastricht. Cu un deficit preconizat de 4.3%, Germania- se va afla, din acest punct de vedere, în situatia cea mai grava în perioada post-belica. Franta s-a gasit în pragul unei decizii din partea Comisiei Europene de a impune penalitati uriase, care ar fi dat o grea lovitura unei economii deja slabite, însa, prin eforturile primului-ministru Raffarin si ale presedintelui Chirac, s-a obtinut o perioada de gratie de înca un an, în care Franta va fi obligata sa-si regleze problema deficitului bugetar. Germania- va beneficia, probabil, de o perioada de gratie similara.
Situatia economica este deci dificila, conditiile bugetare sunt restrictive si, în plus, întarirea monedei euro afecteaza în mod sistematic exporturile europene care devin scumpe pentru consumatorii externi, iar marile companii europene exportatoare cer cu insistenta o interventie monetara din partea Bancii Centrale si a ministrilor de finante.
Dar, dincolo de toate aceste aspecte conjuncturale, care îngreuneaza drumul sinuos al Europei spre vârful economiei mondiale, exista un factor fudamental care tine în amortire economiile europene: starea de spirit a populatiei. Lipsa de încredere în redresarea economica, scepticismul fata de eficienta actualelor guverne si a forurilor europene, apatia fata de propria conditie într-o Europaînca sovaielnica, toate acestea îi fac pe cetatenii Uniunii sa devina precauti si rezervati în privinta consumului si a investitiilor. Oamenii economisesc din ce în ce mai mult, reducându-si consumul la bunurile de lux si la cele de folosinta îndelungata. Marile case de moda, “dealerii” de automobile sau marile lanturi de magazine se plâng de zgârcenia clientilor si cauta metode dintre cele mai diverse pentru a stimula consumul. Ca atare, fara consum nu exista productie si fara productie nu exista crestere economica. Mai mult decât atât, celalat motor al economiei, investitiile, sunt cel putin la fel de deprimate. Cu piete de capital destul de anemice si cu semnale descurajatoare venind din mediul de afaceri, investitorii nu sunt dispusi sa-si plaseze banii în investitii productive. Tinuti în banci sau investiti în Asia- – care ofera oportunitati mult mai atractive, în special prin dezvoltarea spectaculoasa a Chinei – banii europeni se vor mai lasa înca asteptati pâna sa se reîntoarca în circuitul economic. Încercând sa stimuleze atragerea de capital, câteva state, cum ar fi Germania si Belgia au gasit decis sa scuteasca de penalitati persoanele care vor repatria banii Ťnegriť aflati acum în paradisuri fiscale sau în banci din tari care ofera conditii fiscale si de secretizare avantajoase, cum ar fi Elvetia. Desi este vorba despre sume importante care, daca ar fi repatriate si investite, ar putea da un impuls substantial afacerilor, analistii sunt de parere ca lumea nu se va înghesui sa scoata acesti bani la vedere.
Astfel, cu consumatori parcimoniosi, cu investitori sceptici, si cu exportatori defavorizati, Europa priveste cu o ultima speranta spre conducatorii politici pentru a gasi solutii salvatoare. Reformele economice par acum a fi mai necesare ca niciodata. Multe dintre guvernele europene sunt nevoite sa recunoasca ca perioada de aur a interventiei statului cu instrumente bugetare a trecut, punerea în functiune a tiparnitei de bani este din ce în ce mai periculoasa, iar întelegerile la nivel european interzic depasirea veniturilor de catre cheltuielile publice cu mai mult de 3%.
Problema deficitelor bugetare este larg raspândita în statele membre, iar regulile sunt din ce în ce mai mult încalcate. Pe de o parte, se sugereaza ca singura cale de a respecta regulile este de a le reforma, de a le face mai flexibile, de a da un spatiu de manevra mai larg guvernelor tarilor care se gasesc în situatii economice dificile. Comisia Europeana însa parea sa renunte cu greu la actualele limite. Mai ales datorita faptului ca 2004 va fi un an electoral, institutiile europene încearca din rasputeri sa tempereze tendintele guvernelor nationale de a cheltui excesiv de la buget pentru a cosmetiza situatia economica si pentru a stimula electoratul. Însa chiar în sânul Comisiei apar din ce în ce mai multe voci care spun ca regulile sunt prea dure. Dupa ce presedintele Romano Prodi a calificat Pactul ca Ťstupidť, comisarul Günter Verheugen a sugerat, recent, ca în noile conditii create de extinderea europeana, regulile privind deficitul bugetar trebuie schimbate.
Toata lumea este, deci, de acord ca reformele sunt vitale, însa deciziile concrete se lasa înca asteptate. Reformele structurale sunt chiar si mai dificile. Un prim pas important a fost facut de catre Cancelarul german Gerhard Schröder, care a reusit recent sa treaca prin Parlament asa-numita ŤAgenda 2010ť, un set de masuri menite a reforma sistemul de securitate sociala si de a acorda unele stimulente firmelor germane. Piata de munca rigida în care costurile salariale ale firmelor sunt foarte ridicate, iar masurile de protectie sociala a angajatilor sunt excesive, fac dificila recrutarea si, mai ales, concedierea fortei de munca. Statisticile arata ca, în medie, un muncitor german trebuie sa munceasca 5.5 ore pentru a câstiga, în suma neta, echivalentul pretului unei singure ore de munca prestata de un constructor la domiciliul sau. Aceasta diferenta enorma arata ca între pretul muncii si venitul net al lucratorului se gaseste o diferenta importanta, reprezentata de bani care se duc la bugetul statului pentru asigurari sociale, somaj, pensii etc. Firmele sunt de multe ori nevoite sa-si orienteze politicile de resurse umane dupa reguli restrictive, impuse de întelegerile dintre guvern si sindicate, care au în spate importante mize politice. De aceea, setul de masuri liberale ale cancelarului social-democrat Gerhard Schröder, care pare sa se dezica de viziunea sa paternalista asupra rolului statului în economie si sa lase în suspans promisiunile pe care le-a facut electoratului sau de stânga, au surprins dar au si aratat impasul în care guvernul se gaseste în încercarea de a revigora economia. Chiar si camera inferioara a Parlamentului german, ocupata în majoritate de fosti sau actuali membri de sindicat, pare a fi înteles gravitatea situatiei, considerând ca o abdicare de la principiile statului providenta este preferabila crizei economice.
Cu mai putini bani cheltuiti pe protectia sociala si cu mai multi lasati firmelor, prin diminuarea taxelor, guvernul german spera sa dea un suflu nou economiei si sa repuna Germania- în pozitia de locomotiva a Europei.
Unele voci critica aceste masuri pentru superficialitatea lor si cer o reforma si mai profunda. Altele privesc cu nerabdare spre celalalte state europene, asteptând masuri similare. Iar altele, din ce în ce mai multe, sugereaza chiar ca aceste politici îsi vor arata pe deplin roadele, atunci când largirea europeana va permite fortei de munca bine pregatite din est sa intre pe piata vestica, reducând costurile salariale ale firmelor si impulsionând astfel investitiile. În tari ca Polonia sau România, pietele de desfacere uriase atrag din ce în ce mai mult marii producatori si marile lanturi comerciale europene, iar forta de munca reprezinta din ce în ce mai mult o alternativa avantajoasa pentru firmele vestice. Aceasta ultima perspectiva nu poate decât sa confirme, într-o anumita masura, hotarârea Uniunii Europene de a avansa pe drumul extinderii, în care vede, dincolo de dimensiunea istorica si o dimensiune economica vitala.
Asadar, cu reforme economice începute în acest an, cu un prim val de extindere în anul viitor si cu un al doilea în 2007, Uniunea Europeana priveste cu speranta înca spre data limita a examenului economic din 2010. Va fi Europa economia cea mai competitiva din lume sau va trebui sa se multumeasca în continuare sa ramâna în umbra Americii sau chiar sa intre în cea a Chinei? Cu o forta de munca bine pregatita si ieftina, cu un viguros apetit pentru consum si cu un urias potential de investitii, raspunsul l-ar putea da tocmai actualele tari candidate la intrearea în Uniunea Europeana. Iata deci ca, macar din acest punct de vedere, Europa are cel putin atâta nevoie de noi, câta avem si noi de ea.
