Privind asupra perspectivelor anului 2009, trebuie remarcate trei componente cruciale care vor decide direcţia pe care o vom apuca: în sus sau în jos. Prima componentă este bugetul pe anul 2009, apoi alegerile europarlamentare şi prezidenţiale, iar cea de-a treia componentă, poate cea mai importantă, relansarea programului “Fabricat în România” – pentru conştientizarea consumatorilor.
Ritmul aberaţiilor şi bâlbâielilor actualului guvern începe să rivalizeze cu cel din perioada de “glorie” cederistă din 1997. Situaţia este cu atât mai caraghioasă cu cât portofoliul Finanţelor putea fi ocupat de Tănăsescu. Mugur Isărescu a încercat să-l ajute pe Boc dându-i-l pe Gherghina (un profesionist desăvârşit), dar cu o floare nu se face primăvară. Totuşi s-a făcut primăvară până a fost gata bugetul. S-a ales praful de bugetul construit responsabil şi în ideea respectării ideii de bugetare multianuală, aşa cum s-au lăudat toţi în campanie.
Se angajează “cine trebuie”, apoi se face restructurare, creşterile salariale şi de pensii sunt decise în direct la TV, apoi anulate sau amânate, modificările Codului Fiscal necesită deja o republicare a legii, se fac şi se desfac scenarii telenovistico-oteviste pe ritmul melodiei lui Gyuri Pascu “Ţara arde, babele se piaptănă”.
Producem?
Deşi ne aflăm cu câteva săptămâni înainte ca INS să anunţe datele finale privind indicatorii macroeconomici pentru 2008, ştim şi singuri că industria reprezintă mai puţin de un sfert în structura PIB-ului. Perspectivele actuale nu sunt deloc încurajatoare, declinul în 2009 fiind din ce în ce mai probabil. Programul “Fabricat în România” este discutat şi paradiscutat în România, dar ajutat de Germania care cu programul “rabla” face mai multe pentru industria românească decât toţi miniştrii lui Boc.
Nu mai departe de vara anului trecut erau mulţi habarnişti pentru care pericolul primordial era supraîncălzirea economiei, nu decalajul imens faţă de majoritatea membrilor Uniunii Europene. În realitate se vede deja cât de volatilă este această creştere atunci când PIB-ul ţi-l fac alţii. Cea mai mare contribuţie la PIB – aproximativ 37% – provine din activităţile comerciale, turism, transport, telecomunicaţii şi celelalte servicii. Adică cu 13% mai mult ca industria. Construcţiile reprezintă 9-10% din PIB, dar efortul s-a dovedit a fi cvasi-inutil, astăzi fiind peste o sută de mii de apartamente construite “pe stoc” şi cu perspective mici de a fi vândute.
Ştim foarte clar că Occidentul ne-a dorit în U.E. şi pentru a-şi mări piaţa de desfacere, iar, în condiţiile actuale ale crizei, se dovedeşte că a luat o decizie bună. Problema României este tocmai că a ajuns să nu mai producă decât câteva lucruri şi să se îndrepte spre servicii prea devreme, sărind peste câteva etape importante şi neglijând capitole întregi: de exemplu asigurarea unei minime independenţe alimentare, încurajarea activităţilor de cercetare-dezvoltare şi inovare, infrastructură, susţinerea formării clasei de mijloc etc.
Industria – victimă sau călău?
Industria continuă să reprezinte una dintre cele mai importante ramuri care contribuie la creşterea economică durabilă, creând locuri de muncă şi dezvoltând peste 35% din profitul total al activităţilor economice. Din nefericire, nivelul scăzut al industriei se regăseşte în însăşi problema primordială a României din ultimul deceniu: ritmul de creştere al industriei este insuficient pentru a susţine un volum satisfăcător de exporturi, care să diminueze efectele ritmului exploziv de creştere a importurilor.
Vorbim de o situaţie în care industria este şi victimă, dar şi călău. Este victimă datorită mentalităţilor noastre, dar şi exagerărilor privind calitatea produselor româneşti, mafiei din distribuţie/comerţ (de exemplu scandalul hypermarketurilor este la nivel european), publicităţii necorespunzătoare (sau care lipseşte) etc. Situaţia se agravează cu atât mai mult cu cât există produse de strictă necesitate care nu se produc în România sau, dacă totuşi se produc, cota de piaţă tinde către nivele derizorii. Implicit, aceasta înseamnă obligaţia de a importa. Cifrele spun totul: 80% din legumele şi fructele de pe piaţă şi 70% din carnea prelucrată de industria alimentară sunt de import.
Un exemplu simplu, concret: oricât m-am străduit, nu am găsit un săpun fabricat în România, majoritatea fiind importate din Polonia sau Turcia. O conservă de porumb dulce sau un borcan de castraveciori muraţi este fabricat în Bulgaria sau Ungaria, deşi producătorul are sediul în România (atenţie că scrie!). Producţia românească de carne este bazată pe importuri, în 2008 importurile de carne şi produse de carne au crescut cu peste 25% faţă de anul precedent. Cafeaua ambalată în România este mai scumpă decât cea importată de la compania-mamă din Germania sau Austria, în timp ce clăparii româneşti costă cu 20% mai puţin într-un magazin din New Jersey decât pe malurile Dâmboviţei. Deh, prima atestare documentară a Bucureştiului a avut loc cu peste trei decenii înainte de descoperirea Americii.
Atuurile industriei
Totuşi ce producem? Aici răspunsurile sunt nuanţabile, ca şi modul în care a evoluat industria ultimelor două decenii. Pe de o parte este vorba de moştenirea celor cinci decenii de comunism în care accentul a fost pus pe independenţa cvasitotală, de nivelul tehnologic aflat undeva la nivelul anilor 1970, dar şi de fenomenele economice postdecembriste.
Energia electrică şi termică, gazele şi apa reprezintă circa 16% din totalul cifrei de afaceri industriale, la care trebuie să adăugăm 8% industria extractivă aferentă. Aşadar, 76% este reprezentat de industria prelucrătoare în frunte cu industria alimentară şi cea metalurgică cu 12% şi respectiv 7%, urmate de industria mijloacelor de transport rutier cu 5,5%. Ponderea acesteia din urmă va continua să crească după intrarea în producţie a fabricii Ford de la Craiova, ceea ce va angrena după sine şi industriile adiacente, aşa cum s-a întâmplat şi cu Renault la Piteşti.
În ultimele săptămâni micile IMM-uri care produc diferite componente pentru Logan sau Sandero anunţau că se pregătesc de disponibilizări. Surpriza germană îşi spune cuvântul şi iată că fabrica argeşeană va produce şi în week-end-uri. Dacia va rezista cu brio crizei, tocmai pentru că face maşini ieftine.
Nici Ford nu va avea probleme cu uzina craioveană, mai mult chiar începând cu 2009 va avea un aport important asupra creşterii PIB-ului şi diminuării deficitului comercial. Ford s-a obligat la o producţie de peste 300 mii de automobile anual şi la un grad de integrare al producţiei în România de peste 60%, ceea ce înseamnă că investiţia de la Craiova va atrage de 4-5 ori mai mulţi angajaţi în fabricile furnizorului.
Mă simt nevoit să reamintesc reacţia verticală a fostului prim-ministru Tăriceanu la decizia Comisiei Europene privind recuperarea unui ajutor de stat de 27 de milioane euro în privatizarea Automobile Craiova: „Sunt neplăcut surprins de decizia Comisiei pentru că aceasta apreciază că ar fi fost acordat un ajutor de stat. În fond, a fost o singură ofertă cu un preţ, iar Comisia consideră că nu este îndeajuns de mare. Cu alte cuvinte, era mai bine s-o vindem pentru a produce hârtie igienică sau să se facă un complex de magazine.” „Ce vrea Comisia Europeană să facă România? Nasturi. Eventual, să fim exportatori de produse din lemn tradiţionale?”
Aceasta este realitatea. Dovada o regăsim pe rafturile din fiecare supermarket/hypermarket/cash&carry/mall/etc.
Dictatura comerţului
Jumătate din comerţul naţional este controlat de români, cealaltă jumătate se află în mâinile altora – multinaţionalele. Aceste lanţuri de distribuţie sunt foarte răspândite în teritoriu luând partea leului în oraşele mari şi mijlocii. Oraşele cu populaţie de peste 20.000 de locuitori însumează aproape jumătate din populaţia ţării, fără a mai lua în calcul străinii, elevii şi studenţii. Dacă ne raportăm şi la puterea de cumpărare, devine evident impactul pe care îl au aceste multinaţionale din comerţ.
Trei sferturi din legumele şi fructele din supermarketuri sunt importate, retailerii acuzând faptul că producţia românească a rămas una sezonieră. Paragina în care se află agricultura de atâtea decenii este de netăgăduit, dar pieţele sunt pline de cartofii, ceapa sau merele româneşti. O treime din produsele de bază precum făina, mălaiul, zahărul sau sarea sunt importate, scuza cu preţurile ridicate datorită costurilor crescute ale materiei prime este reală doar prin prisma deficitului de capacitate de stocare. Produsele bio româneşti sunt exportate către Germania, prelucrate şi întorcându-se în ţară ca importuri la un preţ de câteva ori mai mare.
Mentalităţile de tipul „potenţialul agricol uriaş al României” sau „grânarul Europei” trebuie să dispară, înainte de a hrăni pe alţii trebuie să demonstrăm că putem reuşi să ne hrănim singuri. La noi sunt aruncaţi banii pe fereastră pe cuponiade care aduc voturi, ţăranii nu au ce face cu ele şi le vând pe trei halbe şi două ţoiuri la cârciuma din sat.
Fermele de peste un hectar vor primi 100 euro/ha în 2009 din fonduri europene. Dar sărăcia lucie în care îşi duce existenţa această jumătate de Românie va continua atâta vreme cât ţăranului român i se va arunca un peşte congelat în loc să i se dea o undiţă cu mulinetă modernă şi învăţat să pescuiască.
Nu trebuie să dramatizăm, nici să ne plângem de anii comunismului – după două decenii este superfluu – sau de criza mondială, cu atât mai puţin de unele jocuri mai puţin fair-play din partea Vestului. România a intrat în al zecelea an de creştere economică, dar nu ne ţine de cald pentru viitor, decalajele fiind încă imense faţă de ceilalţi membri ai U.E. Românii se pot ajuta doar singuri, atât cât pot, cumpărând şi astfel încurajând producţia românească. Nici o nădejde dinspre guvernul Boc, parafrazând un banc celebru putem spune că nu putem pune nici o bază, dar putem încerca cu acid.
