Raportul Fondului Monetar Internaţional din luna mai a creat vii controverse, mulţi citând greşit raportul – care analizează perioada 2004-2005 – vizavi de analiza SAR aferentă anilor 2005-2006. În preambul se precizează că “documentul reflectă opinia echipei care l-a întocmit şi nu neapărat pe cea a Guvernului României sau a Boardului Executiv al FMI”.
Controversatul an 2005
Controversele legate de rezultatele economice româneşti ale anului 2005 în opoziţie cu cele ale anului precedent au fost semnalate nu atât de gâlceava dintre putere şi opoziţie cât de diversitatea abordărilor din diferite rapoarte. Acum iată că şi cel mai recent raport, cel al Fondului Monetar Internaţional, pe care îl avem astăzi în vizor, sporeşte controversa.
Anul 2005 nu a avut rezultatele economice solide de la nivelul anului 2004, FMI punctând atât factorii interni, cât şi factorii externi – celebrele inundaţii care au condus la scăderea radicală a producţiei agricole, precum şi încetinirea ritmului de creştere a industriei “parţial pe fondul eliminării contingentelor la comerţul cu produse textile pe plan mondial”.
Aici trebuie precizate câteva lucruri. Cifrele folosite de FMI sunt cu precădere începând cu anul 2000, firesc având în vedere că este primul an de creştere după o lungă şi neagră perioadă. Nefirească este înşiruirea seacă de a unor cifre fără precizări privind factorii de influenţă! O bună parte din evoluţiile pe ramuri şi subramuri industriale sunt efectele unor reforme şi măsuri economice luate în anii precedenţi. Ştim foarte bine că Fondul Monetar nu analizează rezultatele guvernării, ci pe cele economice. Chiar şi precizarea perioadei începând cu anul 2000 mi se pare exclusivistă, minimalizând beneficiile aduse de măsurile întreprinse de Daniel Dăianu sau Florin Georgescu.
În aceaşi notă se prezintă şi comparaţia anilor 2004-2005. Scăderea producţiei industriale este prezentată pe subramuri. Or, acolo vom observa nu doar scăderea industriei textile, a îmbrăcamintei şi a produselor de piele inclusiv încălţăminte cu 11%, 16% şi respectiv 12%, ci şi pe cea a minereurilor metalifere cu 22,5% sau a produselor din cauciuc şi mase plastice cu 7%. Aceasta din urmă este pentru prima oară în scădere după 2000.
Deficitul bugetar
Scăderea deficitului bugetar de la 1% în 2004 la 0,8% în 2005 este salutată cu reţinere de către FMI. Pe bună dreptate! Pentru că anumite politici fiscale (sau cu efect fiscal) luate la nivelul anului 2005 au exacerbat cererea internă.
Este vorba evident în primul rând despre introducerea cotei unice de 16%, care a diminuat fondurile la bugetul de stat cu circa 1% din PIB, procent compensat aproximativ integral de creşterea veniturilor bugetare pe baza impozitelor indirecte, ca urmare a creşterii cererii de bunuri şi servicii. Aprecierea Fondului Monetar Internaţional este discutabilă pentru că – am spus-o şi o repet – bugetul statului a fost influenţat negativ în principal de scăderea cotei de impozitare a profitului firmelor de la 25% la 16%, sensibil mai puţin decât cea a impozitării salariale.
Evoluţia cheltuielilor bugetare la nivelul anului 2005 a produs îngrijorare, remarcându-se în primul rând majorările salariale din sectorul public cu 16%-34% comparativ cu media anului precedent. În anul electoral 2004, Alianţa D.A. a reacţionat virulent la măsura anunţată de Adrian Năstase de creştere a salariilor bugetarilor, acuzând de mituirea electoratului. Efectele s-au regăsit astfel în 2005, suprapunându-se cu recalcularea pensiilor, plata parţială pentru reconstrucţia zonelor afectate de inundaţii şi cu majorarea capitalului Exim Bank. În plus, anul acesta Fondul Proprietatea va prelua o importantă parte dintre dividentele societăţilor de stat, care până acum intrau la buget.
Consumul
Aşa cum precizam mai sus, creşterea consumului a avut loc într-adevăr pe fondul relaxări fiscale salariale, dar acesta nu este nici pe departe singurul argument! Să nu uităm că întărirea leului în raport cu euro şi dolarul american a condus la sporirea achiziţiilor de autoturisme şi de bunuri de folosinţă îndelungată din import, favorizată de scăderea dobânzilor la creditele acordate populaţiei. Astfel s-a ajuns anul trecut la un deficit de cont curent de 8,7% din PIB. Vina aparţine în principal necorelării masurilor la nivel macroeconomic. Totuşi sperăm la îndeplinirea nivelului de 8,5% pe care Guvernul şi l-a propus în acest an.
Evoluţia creditelor în sectorul neguvernamental a atras de mult timp atenţia guvernatorului Mugur Isărescu. Acum raportul FMI vine să confirme datele problemei. Nimic nou sub soare, din păcate. Poate doar comparaţia cu celelalte state est-europene: statistica acestui indicator plasează România pe primul loc cu o creştere medie anuală de 55% între 2002-2005. Totodată suntem singurul stat cu o creştere medie anuală a creditelor populaţiei de aproape 130%, pe locul doi situându-se Lituania şi Letonia cu 70-80%.
Apropo de BNR
Fondul Monetar Internaţional salută pe bună dreptate eforturile Băncii Naţionale de păstrare a trendului de scădere a inflaţiei, dar şi pe cele aferente cursului de schimb. Chiar se aminteşte la un moment dat că BNR nu a mai avut intervenţii pe piaţa valutară din noiembrie 2005.
Rezervele oficiale au crescut de la 15 miliarde USD în 2004 la 23 miliarde USD în 2005. Pentru sfârşitul acestui an FMI prognozează 28,6 miliarde USD şi acoperirea a 6,6 luni de import (5,6 luni în 2005 şi 4,1 luni în 2004).
Vederea de ansamblu a FMI previzionează pentru sfârşitul anului un curs de schimb de 3,48 lei/euro şi 3,11 lei/USD. Rămâne de văzut.
De asemenea au fost acordate două bile albe pentru reglementarea activităţii instituţiilor financiare nebancare şi pentru implementarea recomandărilor FSAP 2003 (Financial Sector Assessment Program 2003, programul Băncii Mondiale şi al FMI de evaluare a sectorului financiar).
Integrarea în Uniunea Europeană
Fondul Monetar Internaţional a abordat oarecum neutru problematica integrării în Uniunea Europeană, punând la un moment dat accentul pe banii care vor intra în ţară după 2007.
Apariţia acestuia cu puţin înainte de 17 mai, zi în care se aştepta data sigură a aderării, a fost o alegere sensibilă. Pe de o parte, progresul superior înregistrat de România faţă de Bulgaria este notat de ambele rapoarte, evident fiecare prin prisma proprie. Pe de altă parte, atât FMI, cât şi UE ne atrag atenţia – e drept, diplomatic – că avem o problemă cu Ministerul Finanţelor. Sau cu ministrul?
În ansamblu, mult-discutatul raport al Fondului Monetar Internaţional este corect, dar – ca de obicei – exprimă o prudenţă exagerată. Trăim în ţara care a inventat povestea cu drobul de sare şi căutatul nodului în papură, dar iată că ne-am găsit naşul! Modul în care se abordează problema inflaţiei m-a determinat să las deoparte capitolul respectiv. Dacă citeşti raportul fără să iei în seamă cifrele, ai sentimentul că ai pus mâna din greşeală pe un exemplar de pe la mijlocul anilor ’90! Este posibil ca ţinta de inflaţie să nu fie atinsă, deşi, după statisticile INS, indică total altceva, dar în mod sigur ea va fi la un nivel mai sănătos anul acesta.
FMI pune diagnosticuri corecte, dar nu propune cele mai viabile soluţii. Este limpede şi pentru nespecialişti că România are nevoie de creşterea PIB, ca o bună parte a acestuia să se ducă la export pentru diminuarea deficitului de cont curent, iar productivitatea muncii să aibă o creştere mai susţinută. Aceste diagnosticuri le-am pus şi noi românii. De mult. Rămân în discuţie două întrebări. Vom reuşi să luăm şi măsurile necesare? În vară, când expiră actualul acord cu Fondul, mai avem nevoie de reînnoirea acestuia?
