Nu constituie, cred, pentru nimeni o surpriză că avem prea puţini absolvenţi de studii superioare. Nici că am ajuns să cheltuim aproape aceeaşi sumă pentru un student raportat la PIB/locuitor ca ţările din UE-25. Şi nici că sistemele internaţionale de evaluare ne aruncă la periferia performanţei universitare europene. Temerilor noastre curente i s-a adăugat de curând una: riscul creşterii numărului studenţilor români performanţi care migrează spre sistemele occidentale de educaţie, fără a se mai întoarce acasă.
Analiza atentă a fenomenului revelă însă o realitate chiar mai crudă: comparativ cu tinerii din alte state noi membre, raportat la mia de locuitori, românii nu se înghesuie să studieze în străinătate. În plus, potrivit estimărilor Băncii Mondiale, abia 12% dintre românii care se întorc din străinătate vin cu o diplomă universitară. Suntem cu mult în urma Bulgariei şi a altor ţări din estul Europei („Migration and Remittances: Eastern Europe and the Former Soviet Union”, A. Mansoor, B. Quillin, 2007).
Argumentele pentru un astfel de exod nu sunt greu de conturat. Pe de o parte, existenţa unui mediu care le oferă tinerilor dotaţi garanţia calităţii procesului educaţional şi a recunoaşterii internaţionale a calificărilor obţinute. Pe de altă parte, perspectiva stimulentelor materiale superioare şi a promovării celor mai competenţi în institutele de învăţământ, cercetare sau în puternicele companii multinaţionale. Desigur, ţara receptoare beneficiază de efectul capitalizării acestor talente străine. În cazul în care ele nu se întorc în ţara de origine, scurgerea de creiere se traduce pentru aceasta din urmă în irosirea potenţialului de valoare adăugată pe care ar fi putut-o antrena în scopul dezvoltării societăţii. Aportul ar fi semnificativ superior celui pe care îl antrenează restul populaţiei fără studii superioare.
10 ţări atrag peste 75% din creierele migratoare
Aceste lecţii sunt elementare, vor spune unii. Chiar şi ţările dezvoltate şi le-au însuşit însă relativ târziu şi în grade diferite. Peste o cincime din cei 2,6 milioane studenţi internaţionali sunt găzduiţi de Statele Unite (22%, cu o tendinţă de reducere faţă de anii anteriori), performanţă nedepăşită prin cumularea următoarelor două ţări clasate, Marea Britanie şi Germania (11%, respectiv 10%). Dacă adăugăm capacitatea de absorbţie a Franţei (9%), Australiei, Canadei, Japoniei (4-6%), Federaţiei Ruse, Belgiei şi Spaniei (1-3%), ajungem la concluzia că centrele performante ale cunoaşterii din 10 ţări atrag peste 75% din creierele migratoare. Iar 17 universităţi americane domină primele 20 de locuri ale topului Shanghai.
Investiţiile orientate spre mediul universitar explică în mare parte diferenţele de standarde calitative. La rândul lor, performanţele obţinute justifică şi creşterea, an de an, a fondurilor alocate educaţiei în majoritatea ţărilor. Strategiile diferă totuşi când vine vorba de rolul fondurilor publice şi private în susţinerea învăţământului superior. În Coreea, SUA sau Japonia, de pildă, fondurile private depăşesc efortul bugetar. În Austria, Germania, Danemarca sau Norvegia, rolul lor este minor; ba, mai mult, în modelul propus de aceste ţări, cheltuielile private vizează cu precădere susţinerea educaţiei timpurii (preşcolare), şi semnificativ mai puţin a celei superioare.
Gradul de internaţionalizare a sistemelor universitare reconfigurează însă clasamentul anterior. Astfel, Australia, Elveţia, Austria, Noua Zeelandă, Belgia, Marea Britanie, Germania şi Franţa sunt ţări cu o pondere de peste 10% a studenţilor străini în numărul total al celor încadraţi în învăţământul superior, conform ultimelor statistici ale OECD. În ultimii ani, în acest top şi-au făcut apariţia Cehia, cu 4% (peste nivelul SUA – 3,5%), respectiv Ungaria, cu 3%.
2% dintre studenţii europeni studiază într-o altă ţară europeană
Construcţia Europei unite a trecut, o dată cu Procesul Bologna, spre un Spaţiu European al Învăţământului Superior în care dimensiunile intelectuale, culturale şi sociale primează alături de cele ale politicii şi economiei. Studenţii şi cadrele universitare joacă un rol principal. Programele comunitare gravitează în jurul lor prin asigurarea unui cadru amplu de cooperare interdisciplinară şi spaţială. Efectele nu au întârziat să se arate. Conform estimărilor EUROSTAT, în UE-27, numărul tinerilor care studiază într-o altă ţară europeană creşte anual cu circa 5%. Până în prezent, această dinamică nu a reuşit totuşi să depăşească viteza creşterii numărului studenţilor, ceea ce înseamnă că ponderea străinilor s-a menţinut relativ constantă – circa 2% din totalul studenţilor. Ciprioţii şi luxemburghezii au fost, desigur, cei mai mobili studenţi, datorită ofertei reduse de pe piaţa locală. Peste 10% dintre studenţii maltezi au urmat cursuri universitare într-o ţară europeană. Urmează grecii, irlandezii, slovacii şi bulgarii, semnificativ mai mobili decât restul naţiilor europene (6-8%). La cealaltă extremă, polonezii şi englezii au cea mai redusă înclinaţie pentru a studia în străinătate.
Nici românii nu se prea îngrămădesc spre instituţiile de învăţământ superior europene. Dacă acum 10 ani numărul lor era semnificativ superior bulgarilor, în prezent, românii care studiază într-o universitate europeană abia dacă ating 80% din fluxul vecinilor. Aşadar, cu toate că avem o populaţie de peste două ori mai numeroasă, numărul tinerilor bulgari aflaţi într-o universitate europeană este mai mare cu circa 4500. Suntem defavorizaţi şi în comparaţia cu privire la studenţii străini înmatriculaţi, numărul lor fiind cu aproximativ 1500 mai mare în Bulgaria decât în România.
Între 1998 şi 2004, factorul de multiplicare a mobilităţii europene a studenţilor bulgari – de 4 – a fost similar slovacilor, dar într-adevăr superior celorlalte state noi membre: 3 în cazul românilor, 2,5 al cehilor şi polonezilor sau 1,5 al ungurilor.
Cât ne costă să studiem în străinătate?
Din cei aproape 23.000 de studenţi români plecaţi în străinătate în anul 2004, circa 20% îşi urmau cursurile în Franţa, 18% în Germania, 14% în SUA, 13% în Ungaria, 7% în Canada, 5% în Italia, 3% în Marea Britanie, câte 2% în Spania, Elveţia, Austria, Belgia etc. Mare parte a mobilităţii lor este susţinută prin programe de burse, subvenţii şi, foarte puţin, prin împrumuturi. Cheltuielile private îşi găsesc şi ele rapid locul în tabloul surselor viabile de finanţare.
În funcţie de nivelul mediu al taxelor universitare anuale în instituţiile publice, exprimat în dolari la paritatea puterii de cumpărare (sursa: OECD), putem identifica cel puţin 6 clase de ţări cu costurile aferente:
a. state fără taxe universitare: Cehia, Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia, Slovacia, Suedia;
b. 150-1000 USD: Franţa, Ungaria, Turcia cu sub 500 USD; Belgia, Austria, Italia, Portugalia, Spania, Elveţia;
c. 1000-2000 USD: Marea Britanie, Olanda – cu menţiunea că în aceste ţări există numai instituţii de învăţământ privat, iar studenţii sunt încadraţi prin programe guvernamentale;
d. 2000-3000 USD: Noua Zeelandă, Israel;
e. 3000-4000 USD: Canada, Chile, Australia, Japonia, Coreea;
f. peste 4500 USD: SUA.
Regimul diferenţiat al multora dintre acestea, în defavoarea studenţilor străini, a dispărut în ţările europene, o dată cu aderarea României la UE.
Unul din 100 de studenţi internaţionali alege Cehia sau Ungaria
Performanţele Cehiei şi Ungariei sunt remarcabile când vine vorba despre calitatea învăţământului superior. Universităţile cehe atrag anual 15.000 de studenţi străini, iar cele ungureşti circa 13.000. Aceasta înseamnă că unul din 100 de studenţi internaţionali alege o universitate în aceste două ţări. Dacă ne raportăm doar la mobilitatea studenţilor europeni, cifra sare la 4 studenţi dintr-o sută. Cehia importă astfel de două ori mai multă inteligenţă decât exportă anual, iar Ungaria cu 60% mai mult. Bulgaria, apoi Polonia constituie următoarele atracţii în regiunea central şi est-europeană.
Aceste ţări găzduiesc instituţii de învăţământ superior care se regăsesc în topul Shanghai al celor mai performante 500 de universităţi ale lumii şi reuşesc să satisfacă cererea de educaţie de calitate pentru tineri din ţări precum Slovacia, România, Ucraina, Serbia şi Muntenegru, Israel etc. România rămâne complet exclusă din acest top. Apoi, prezenţa universităţilor deschise către lume, precum cea a Universităţii Americane din Bulgaria, a Universităţii Central-Europene în Ungaria, a universităţilor Jagello în Polonia sau Carol în Cehia constituie plăci turnante de promovare a studenţilor, pe care noi nu le avem.
Puţin peste 1‰ dintre români studiază în străinătate
Mulţi îşi exprimă dezacordul cu privire la metodologia aplicată în cazul topului Shanghai. Cu greu poate fi însă surmontată o numărătoare banală care îţi arată:
* cât de puţini absolvenţi români de studii superioare avem – unu din zece români de peste 25 de ani, la jumătate din nivelul european şi o treime din cel american;
* cât de puţini români pleacă într-o universitate străină – puţin peste unu dintr-o mie de români, de 3 ori mai puţin decât în Bulgaria;
* sau cât de puţini străini vin să studieze în ţara noastră – 1600 din ţările UE-25, cam 4500 din Republica Moldova, iar restul până la 9500 din ţări precum: Israel, Tunisia, Grecia, Ucraina, India, Serbia şi Muntenegru, Albania sau Bulgaria .
Pe cine însă interesează soarta lor?
Integrarea studenţilor români în aria europeană a învăţământului superior ne deschide, fără doar şi poate, perspectiva unei reţele închegate, bazată pe mobilitate, flexibilitate, calitate a procesului educaţional şi costuri semnificativ reduse începând cu acest an.
Lipsa de interes faţă de studenţii care doresc să studieze în străinătate sau faţă de soarta absolvenţilor cu diplome universitare prestigioase este crasă. Atât cea a autorităţilor, cât şi, în egală măsură, a fiecăruia dintre noi, a opiniei publice care preferă să soarbă cu atâta interes ştirile de la „ora cinci” sau ultima bârfă despre politicieni.
Campaniile de informare cu privire la ofertele de educaţie sunt prea puţine. PLOTEUS este un portal realizat cu sprijinul Comisiei Europene. El ajută studenţii, pe cei care caută un loc de muncă, părinţii, consilierii de carieră şi profesorii să găsească anumite date, dar chiar şi aici informaţiile sunt precare. ONBSS este alternativa oferită de către MEC. Suntem deficitari însă la capitolul descrieri, explicaţii şi analize ale diferitelor sisteme de educaţie europene. Nu avem nici o bază de date bine închegată cu privire la posibilităţile de formare profesională continuă disponibile în Uniunea Europeană.
În pofida derulării deja de ani de zile a programelor europene de schimb, burse şi sprijin instituţional – Erasmus, Socrates, Tempus,GRUNDTVIG, Transversal, Jean Monet etc. –, încă nu există broşuri clare cu privire la condiţiile de călătorie în ţările Europei, la costurile pentru subzistenţă, taxele de studii, cazare, cadrul legal şi alte informaţii utile aplicanţilor. Transparenţa programelor nu este susţinută şi consacrată în spaţiul public românesc, iar criteriile de selecţie impersonale şi eficiente nu şi-au găsit încă locul prea bine meritat în peisajul educaţional românesc. Or, dreptul românilor la libertatea de mişcare poate fi garantat doar prin oferirea informaţiilor necesare.
Nu interesează pe nimeni ce se întâmplă cu studenţii plecaţi la studiu în străinătate. De pildă, de ce nu suntem în stare să avem o casă a studenţilor români, în Cité universitaire şi în toate celelalte centre universitare de interes? Noroc cu Iorga care a cumpărat casele în care se află acum Academia di Romania di Roma şi Institutul de Studii Umaniste din Veneţia. În rest, te cuprinde amarul la gândul că studentul român bursier devine, de obicei, o particulă din teoria haosului, fără un cadru de sprijin instituţionalizat.
Nu interesează pe nimeni ce se întâmplă cu absolvenţii români cu diplome universitare şi postuniversitare de prestigiu. Câţi dintre cei 23.000 de studenţi români în străinătate se întorc în ţară? Cui îi pasă de evidenţa cantitativă şi calitativă a specializărilor acestora şi a gradului de valorizare a acestor talente? Apelează cineva la aceşti tineri? Nu pot să nu mă gândesc la cele 40 la sută din posturi neocupate în învăţământul superior, pe care le pansăm cu tinerii doctoranzi la zi – dar pe care nu îi plătim, ci preferăm rotaţia lor – sau prin cumulul agresiv de ore.
În definitiv, eliminarea slăbiciunilor sistemului educaţional românesc când vine vorba de atragerea absolvenţilor români din străinătate ar trebui să înceapă cu monitorizarea lor. Trebuie să ştiţi că estimările mele au la bază date statistice oferite de OECD pentru mobilitatea studenţilor internaţionali şi de EUROSTAT pentru spaţiul european. Şi asta pentru că nici MEC şi nici Institutul Naţional de Statistică nu ne pot oferi informaţii precise. Ce să mai vorbim despre distribuţia lor tematică sau pe niveluri de pregătire! Dar ne plângem fără încetare de exodul creierelor! Ne plângem necontenit de lipsa acută a profesioniştilor în varii domenii. În realitate însă, îi ignorăm cu obstinenţă şi suficienţă tocmai pe cei care ar putea face diferenţa.
Sursa: Date prelucrate pe baza ultimelor statistici ale OECD, ianuarie 2007
