Astăzi Republica Taiwan ne vine în minte, în primul rând, ca un simbol al succesului economic extraordinar, care a propulsat-o în fruntea miracolului economic asiatic, drept unul din „tigrii” regiunii alături de Coreea de Sud şi Japonia.
Mai puţin suntem însă conştienţi că acest miracol economic are o istorie a supravieţuirii şi dezvoltarii politice cel puţin la fel de interesantă precum cea a dezvoltării economice.
Lecţia taiwaneză nu este, aşa cum mulţi cred greşit, doar o lecţie a nivelului de viaţă cel mai crescut din Asia, după Japonia, dar şi o poveste cu multe înţelesuri istorice pentru cititorul român
Cum s-a construit identitatea taiwaneză.
O concepţie greşită este aceea că istoria Taiwanului începe abia în 1949, odată cu stabilirea Republicii Chineze a Taiwanului, de către generalul Cian Kai Shek. Nimic mai fals.
Identitatea taiwaneză s-a construit cu mult înainte, încă din 1624, când olandezii de la Compania Indiilor Orientale se stabilesc aici. Ei găsesc o populaţie aparte, cu tradiţii impresionante şi cu o viaţă culturală vibrantă. Portughezii sosesc şi ei aici, atraşi de zvonurile privind bogăţia insulei şi îi dau numele ce rămâne cunoscut şi astăzi de Ila Formosa- Insula Frumuseţii . În 1662 în istoria insulei intră pentru prima dată China continentală care e invadată de popoarele mongole ale dinastiei Manchuşi atunci o parte a vechii administraţii chineze continentale se refugiază cu o armată condusă de Jheng Chen Gong pe teritoriul insulei.
În 1683 stăpânirea directă a dinastiei Manchu asupra insulei este stabilită, după invadarea Taiwanului de trupe din China continentală.
Stăpânirea dinastiei manciuriene (Manchu) va fi însă de scurtă durată.
China cunoaşte importante slăbiciuni interne care fac ca Japonia să devină principala profitoare a prăbuşirii Chinei manciuriene.
În 1894 Japonia atacă armata chineză din Peninsula Coreeană şi îi provoacă o dezastroasă înfrângere, preluând prin tratatul de la Simonosheki teritoriul Peninsulei Coreene şi insula Formosa ( Taiwanul de azi ).
Stăpânirea japoneză a dus la dezvoltarea unei elite intelectuale şi economice locale . Dezvoltarea economică a fost impresionantă, agricultura , comunicaţiile şi construcţiile au cunoscut o creştere extraordinară .
La finele celui de al doilea război mondial Taiwanul avea deja un statut economic şi politic aparte, iar în 1943, în Declaraţia de la Cairo, preşedintele SUA, Franklin Roosevelt, premierul britanic W. Churchill şi Preşedintele-general al Chinei, Cian Kai Shek au convenit ca la finalul ostilităţilor Taiwanul să îi revină Chinei.
Un general pierde o ţară, dar câştigă un popor.
În septembrie 1945, când Japonia capitulează în faţa aliaţilor, generalul Cian Kai Shek are suficiente motive să fie mulţumit: a reuşit să ţină piept japonezilor timp de opt ani ( 1937-1945) , a reunificat China şi a redat speranţele populaţiei printr-un program de reforme şi un partid occidental Kuomintang (KMT- Partidul Naţionalist ).
Ceea ce generalul nu ştia era că Uniunea Sovietică pregătea deja cucerirea Chinei. Pentru a-i adormi atenţia Stalin a propus semnarea unui Tratat de prietenie cu China şi generalul amăgit a acceptat mărul otrăvit.
În acest timp 2 milioane de soldaţi erau înarmaţi şi pregătiţi de sovietici în Mongolia şi în Manciuria, ocupată de URSS la finalul războiului, când Japonia se prăbuşise. În timp ce Cian Kai Shek demobiliza şi se pregătea de reforme agrare ambiţioase, URSS pregătea lovitura prin Partidul Comunist Chinez şi Mao Tze Dung
În 1948 atacul comunist este dur şi neiertător , de la Peninsula Coreeană la deşertul mongol, unităţi blindate şi de cavalerie susţinute de U.R.S.S. dau o lovitură teribilă Kuomintangului.
În 1949 înfrângerea e inevitabilă şi 2 milioane de suporteri ai Kuomintangului şi resturile armatei guvernului generalului Cian Kai Shek împreună cu Parlamentul Chinei se refugiază în Taiwan. Generalul pierduse o ţară, dar câştigase un popor: Taiwanul.
Visul reîntoarcerii.
Generalul a rămas bântuit de visul recuceririi Chinei , până la moartea sa ( în 1975) a cerut ca numele statului să fie Republica Chineză de pe insula Taiwan . A continuat să îşi pregătească reîntoarcerea în China, a menţinut un guvern chinez şi un parlament pentru întreaga Chină .
Mai mult a refuzat să accepte noile graniţe ale Chinei, cu Afganistanul , cu Pakistanul şi cu Mongolia.
În 1971 când Richard Nixon a decis să deschidă calea dialogului cu Beijingul, locul cuvenit Chinei în Consiliul de Securitate a fost preluat de la guvernul din Taipei de cel din Beijing.
Atunci generalul a ţinut celebrul discurs: „cerul e prea mic pentru doi sori” retrăgându-se din Organizaţia Naţiunilor Unite. Moartea a venit ca o izbăvire pentru general în 1975. Cu toate că întreaga sa atenţie fusese orientată spre China totuşi generalul a pus Taiwanul pe calea succesului economic: libertatea economică, ajutorul SUA, reforma agrară îndrăzneaţă şi Programul 10 mari proiecte, ce a pus bazele unei infrastructuri moderne, toate au contribuit la miracolul taiwanez.
Pe drumul democraţiei şi al dezvoltării.
Deceniul 1975-1985 a fost un timp al dezvoltării rapide ce a propulsat Taiwanul ca fiind un exemplu de miracol, creditele de stat, sprijinul acordat către 10 mari bănci taiwaneze private, o economie orientată spre export, o agricultură ultraperorfmantă ce a a asigurat necesarul consumului intern, toate au fost secretele unui Taiwan puternic şi prosper.
După 1988 Taiwanul a păşit pe drumul democratizării rapide având acum deja 20 de ani de alegeri libere, activitate parlamentară intensă şi fiind categorisit de Freedom House în anul 2007 ca fiind cea mai bună democraţie funcţională din Asia, depăşind chiar şi Japonia.
Rezerva naţională are 290 de miliarde de dolari , produsul intern pe cap de locuitor este de 15.291 USD, iar şomajul de doar 4% e cel mai redus din Asia.
Astăzi Taiwanul are o democraţie funcţională, o presă liberă, o viaţă politică extrem de puternică şi o clasă mijlocie, garanţia acestor cuceriri, evaluată la peste 48% din populaţie .
Obsesia Chinei a dispărut practic din viaţa politică taiwaneză, noul preşedinte Ma Ying Jeou, a anunţat un nou curs de politică externă, numit „flexibilă”, ce renunţă la tensiunile cu China.
De altfel între cele două ţări sau reluat legăturile aeriene, contactele între locuitorii din Taiwan şi cei din China nu mai sunt interzise, Taiwanul a investit peste 200 de miliarde de dolari în economia chineză fiind unul din factorii de bază ai creşterii economice a Chinei.
Taiwanul a participat şi la Jocurile Olimpice din acest an şi delegaţii la nivel mediu din cele două ţări sau întâlnit de câteva ori în acest an. Timpul tensiunilor din strâmtoarea Taiwanului se pare că a trecut.
România-Taiwan: similitudini uimitoare.
Ceea ce îl uimeşte pe un analist român este similitudinea de istorie între Taiwan şi România. Amândouă au o populaţie de aproape 23 de milioane de locuitori, amândouă au o cultură avansată, amândouă au stat vreme îndelungată sub umbra unui vecin ameninţător ( Rusia pentru noi, China pentru Taiwan), ambele şi-au găsit echilibrul în cooperarea cu Statele Unite, în aderarea la NATO pentru România şi direct cu Statele Unite pentru Taiwan, ambele au trecut la democraţie în 1989 , ambele au cunoscut alternanţa de putere în 2000 ( la noi întoarcerea Partidului Social Democrat la putere după guvernarea C.D.R., în Taiwan venirea la putere a Partidului Popular Progresist ) şi o nouă schimbare de putere în 2008 cu sosirea la guvern a Partidului Naţionalist- Kuomintang la Taipei şi la noi cu o nouă schimbare de putere ). Din nefericire ne lipseşte încă vitalitatea economică a Taiwanului, dar învăţând din lecţia lor: infrastructură, sprijin pentru export, investiţie în cultură şi tehnologie, onestitate şi muncă, putem ajunge şi noi un tigru al Mării Negre.
Taiwanul –un viitor sigur.
Acum după aproape 60 de ani de existenţă Taiwanul este pe cale de a deveni membru al Naţiunilor Unite, este deja membru în mai multe agenţii ale O.N.U., oferă ajutor umanitar şi de dezvoltare către 17 ţări , iar preşedintele Ma Ying- Jeou a obţinut deja succese remarcabile în recunoaşterea identităţii taiwaneze şi a Republicii Taiwan.
În plus faptul că Taiwanul este un simbol al democraţiei în regiune îi face pe mulţi analişti să spere că flacăra democraţiei în lumea asiatică are şanse tot mai mari. Exemplul taiwanez a demonstrat că o ţară budistă poate construi o democraţie viabilă, că doctrina confucianistă şi valorile economiei de piaţă şi drepturilor omului pot coexista şi că Asia poate porni pe drumul dezvoltării economice şi al construcţiei democratice.
Experienţa Republicii Taiwan este un exemplu pe care Asia nu îşi poate permite să-l treacă cu vederea.
