Anunţul privind iniţierea unei moţiuni de cenzură împotriva guvernului Tăriceanu de către PSD a reactivat scena politică românească aflată în plină vacanţă parlamentară. Motivul acestui demers, oarecum neaşteptat, a dat curs speculaţiilor, cea mai mare parte a clasei politice exprimându-şi neîncrederea în seriozitatea intenţiei PSD, mai ales în condiţiile în care acesta nu se simte suficient de pregătit pentru o nouă confruntare electorală.
În mare parte, depunerea unei moţiuni de cenzură poate fi explicată prin motive mai ample, ce ţin de instabilitatea scenei politice dar, în principal ea se află în strânsă legătură cu tensiunile din interiorul principalului partid de opoziţie, PSD.
Instabilitatea politică este o cauză foarte generală, în sensul că reprezintă condiţia ce favorizează o serie de mişcări destabilizatoare. În mare parte, ea este dată de faptul că Guvernul nu dispune de o susţinere parlamentară. Această anomalie a determinat o vulnerabilizare a guvernului, şi, implicit, o creştere a rolului indirect al opoziţiei în exerciţiul guvernării.
Ultimele evoluţii în viaţa politică au condus la o configurare extrem de confuză a scenei politice. După ieşirea de la guvernare a PD, linia de demarcaţie ce delimitează puterea de opoziţie a devenit una incertă, iar relaţiile dintre partide extrem de fluctuante.
Asumându-şi guvernarea alături de UDMR, PNL nu are suficientă forţă politică şi susţinere parlamentară pentru a face faţă unei opoziţii din ce în ce mai numeroasă şi mai diversificată. Decizia colaborării parlamentare cu PSD a fost una pragmatică, bazată pe o serie de obiective comune, între care şi adversitatea faţă de PD. Deşi colaborarea nu a fost declarată în mod oficial, susţinerea reciprocă între cele două formaţiuni a fost una de facto. Relaţia PNL cu PSD s-a deteriorat treptat în perioada de după formarea guvernului Tăriceanu 2. Înrăutăţirea relaţiei între cele două partide a intervenit, în principal, ca urmare a incapacităţii liberalilor de a coopta PSD în structurile administraţiei publice locale ca o compensare pentru sprijinul parlamentar pe care acesta îl oferea PNL. PSD a aşteptat ca în schimbul susţinerii oferite liberalilor să obţină o serie de avantaje, cum ar fi bunăoară alocări de fonduri pentru aleşii săi din teritoriu.
Pe de altă parte, PNL este supus unei ample campanii de atacuri din partea PD pe tema colaborării sale cu PSD, iar în perspectiva începerii noii sesiuni parlamentare, pericolul izolării în plan legislativ reprezintă o perspectivă destul de sumbră.
PSD are nevoie de o clarificare a poziţiei sale politice
Cum spuneam mai sus, este o certitudine faptul că motivaţia esenţială a intenţiei PSD de a depune moţiunea de cenzură este strâns legată de evoluţia sa internă. Altfel spus, orice demers al PSD în ceea ce priveşte raportul cu puterea poate fi apreciat ca o reacţie la schimbările de forţe din interiorul PSD. Principalul partid de opoziţie nu a reuşit încă să-şi creeze o echipă şi un program coerente în perspectiva viitoarei confruntări electorale. Presiunile care s-au făcut asupra sa în ultimii ani pentru o reformă internă au declanşat o serie de tensiuni şi conflicte între grupuri ce au viziuni diferite asupra acestui proces.
Se poate spune că principala strategie a PSD de după pierderea puterii, în 2004, a vizat o acţiune care să submineze Alianţa DA şi să critice imposibilitatea unei colaborări dintre PD şi PNL. Cu sau fără intervenţia PSD, această ruptură s-a produs, dar principalul partid de opoziţie nu a avut o strategie clară de acţiune în ceea ce priveşte modul în care să se raporteze la această ruptură. S-ar putea spune că, aşa cum s-a vazut şi la referendumul pentru demiterea lui Traian Băsescu, principalul partid de opoziţie nu este capabil să-şi construiască o strategie pe termen lung, nu poate anticipa anumite mişcări şi reacţii pe scena politică. În fapt, conflictualitatea între grupurile din PSD se suprapune pe diferenţa de viziune în ceea ce priveşte strategia partidului în raport cu PNL şi PD. În PSD s-au format cel puţin două orientări majore– unii susţin colaborarea cu PD, alţii optează pentru dialogul cu PNL. Cei care susţin colaborarea cu PD au în vedere o viitoare potenţială colaborare guvernamentală după alegerile din 2008. Dialogul şi cooperarea actuală cu PNL vizează avantaje şi beneficii pe termen scurt. Acest conflict – grefat pe criza de leadership – se agravează pe măsură ce apropierea anului electoral 2008 impune o poziţionare coerentă a PSD pe scena politică. Cauza de fond a situaţiei tensionate din interiorul PSD este lipsa unei conduceri ferme şi asumarea unei poziţii clare în raport cu puterea. Oscilaţiile între diverse strategii şi lipsa unor coordonate clare în relaţia cu partidele din opoziţie şi de la putere menţin o stare de nesiguranţă şi frustrare deopotrivă în organizaţii şi la nivel central. Supus unei presiuni puternice din partea grupurilor din PSD dar şi a organizaţiilor din teritoriu, Mircea Geoană a optat pentru soluţii conjuncturale, fără a avea însă o strategie pe termen lung. PSD se situează pe o poziţie extrem de ambiguă – nu îşi poate exercita atribuţiile ce-i revin ca principal partid de opoziţie, dar nici nu se poate manifesta ca partid ce este asociat la putere. Se poate aprecia că deciziile de poziţionare a PSD în raport cu PNL sau PD au fost considerate ca fiind rezultat al inflenţei unuia sau altuia dintre grupurile din interiorul partidului.
Decizia de susţinere a guvernului Tăriceanu 2 a avut ca argumente împiedicarea alegerilor anticipate, dar şi eventualitatea obţinerii unor poziţii în cadrul administraţiei publice locale şi centrale. În perioada de după referendum, poziţia lui Mircea Geoană în interiorul PSD s-a deteriorat treptat, iar presiunile din partea şefilor de filiale au devenit tot mai puternice. Este binecunoscut faptul că realităţile locale sunt extrem de variate, în funcţie de relaţiile pe care filialele judeţene ale PSD le au fie cu PD, fie cu PNL. Atunci s-a găsit o soluţie – susţinerea guvernului Tăriceanu 2, în schimbul primirii unor posturi în administraţie dar şi o serie de alocaţii de la buget pentru unele judeţe. Cum aceste promisiuni nu s-au materializat, starea de tensiune internă s-a agravat şi nevoia unei mişcări care să clarifice poziţia PSD pe scena politică a devenit imperioasă.
Din perspectiva PSD, scoaterea PD de la guvernare a fost o mişcare strategică eronată. Dincolo de faptul că a ştiut să se afişeze ca victimă a unei conspiraţii PNL-PSD, PD a reuşit să mediatizeze şi să diabolizeze alianţa de facto a celor două partide. Mai mult, PD a încercat în ultimele luni să compromită şi să diminueze statutul de principal partid de opoziţie al PSD şi s-a străduit să se impună ca o veritabilă formaţiune de opoziţie. Din această poziţie, PD a început să crească vertiginos în sondajele de opinie. Chiar şi aflat la putere împreună cu PNL, PD avea un punctaj relativ mulţumitor, consecinţă directă a popularităţii preşedintelui Traian Băsescu.
Se poate aprecia că prin ultimele sale mişcări pe scena politică PSD a ajuns într-o situaţie confuză şi ineficientă – se află deopotrivă în opoziţie, fără a fi capabil să fructifice în sondaje această poziţie şi la putere, prin colaborarea şi susţinerea discretă a PNL, fără a dispune însă de beneficiile acestui sprijin. În consecinţă, putem considera că prin depunerea unei moţiuni de cenzură, PSD vizează o reală intenţie de a înlătura guvernul Tăriceanu 2 şi o dorinţă de a-şi schimba poziţia pe scena politică. Anunţând depunerea unei moţiuni de cenzură, Mircea Geoană a vizat să dea semnalul unei schimbări şi să canalizeze atenţia grupărilor din PSD de la problemele interne ale PSD înspre relaţia cu celelalte partide. Pentru principalul partid de opoziţie este evident că se impune o nouă mişcare care să-i clarifice poziţia pe scena politică. Dacă guvernul va cădea, în urma votării moţiunii, noul cabinet poate avea un şef de la PSD sau unul de la PD. În ambele variante, poziţia PSD pe scena politică se va clarifica într-un fel sau altul – fie se va situa parţial la putere, fie se va manifesta plenar ca partid de opoziţie. Preluarea guvernului de către PD se presupune că va însemna asumarea guvernării şi, implicit, erodarea firească ce va decurge din exercitarea acesteia. Este cert că în oricare dintre formulele de guvern ce ar urma căderii Cabinetului Tăriceanu, PSD şi-ar putea reconsidera statutul pe scena politică, ieşind din situaţia de ambiguitate în care se situează în acest moment. În plus, o anumită coerenţă a poziţiei sale – putere sau opoziţie – ar putea atenua nemulţumirile şi frământările interne care au fost generate de lipsa unei poziţii ferme pe scena politică. Preluarea conducerii unui eventual nou cabinet de către PD l-ar aduce finalmente la putere, situaţie ce va oferi PSD ocazia de a-l putea critica într-o viitoare campanie electorală. Un PD la guvernare ar însemna ieşirea acestuia dintr-un spaţiu care îi permite să obţină avantaje mediatice şi electorale, respectiv din opoziţie.
Un alt element care trebuie avut în vedere este faptul că moţiunea are ca subiect o critică a activităţii întregii guvernări de dreapta, respectiv a guvernului Tăriceanu 1, situaţie ce face ca PD să aibă rezerve serioase în privinţa votului său. În aceste condiţii, posibilitatea ca această moţiune să treacă are şanse reduse, iar sensul moţiunii de cenzură a PSD rămâne unul esenţialmente simbolic. Mai precis, pe de o parte PSD vrea să arate electoratului său că nu colaborează nici cu PNL, nici cu PD, pe de alta, doreşte să lanseze liberalilor un semnal că este timpul să pună în practică promisiunile sale.
În concluzie, putem aprecia că, indiferent de rezultatul său, moţiunea de cenzură are ca scop clarificarea statutului PSD pe scena politică şi intenţia liderului său, Mircea Geoană, de credibilizare a poziţiei sale, deopotrivă în interiorul partidului dar şi în rândul celorlalte partide politice.
