Mult-aşteptata „evoluţie” a României în Uniunea Europeană

România nu a înţeles încă foarte bine că trebuie să se recalibreze pentru statutul său de membru important în spaţiul comunitar şi că nu s-a adaptat încă la jocul foarte complex al afacerilor europene. Pentru racordarea ţării la UE avem nevoie de 5.000 de români la Bruxelles şi 25.000 de persoane în România implicate în mod real în mecanismul comunitar. În prezent avem doar vreo 2.000 la Bruxelles şi maxim 10.000 în Bucureşti (în special în sectorul public).
Este necesară crearea unui Departament pentru relaţia cu beneficiarii (sector de afaceri, societate civilă etc.) în cadrul Ministerului Afacerilor Europene, cu atribuţii de monitorizare a proceselor de consultare.
Dosarul fondurilor europene tre­buie abordat aşa cum România a abordat negocierile de aderare la UE: pragmatic şi cu rezultat maxim.
La nivelul fiecărui Consulat al României este necesar să fie de­semnat un expert român care se subordonează ministrului de Externe şi care gestionează exclusiv relaţia cu comunitatea românească din ţara respectivă.

Cadrul actual

Vrem, nu vrem, dar peste 75% din legislaţia aplicată în România îşi are originea la Bruxelles. Această legislaţie nu priveşte în mod necesar securitatea naţională, politica externă sau apărarea. Este vorba despre consu­mator şi pieţe, despre calitatea aerului, gestionarea apei şi despre mâncare. Merită atenţie şi această Europă a noastră, a temelor „mărunte”, ale cărei decizii se adresează mai degrabă cotidianului cetăţeanului decât treburilor de stat. Este o activitate fără „glorie mediatică” şi poate asta face să fie lipsită de senzaţional. Cum se plasează România în formarea acestor decizii sectoriale europene?
În anumite dosare poziţia României este foarte bine fundamentată, în vreme ce în altele poziţionarea ţării noastre este în cel mai bun caz circumstanţială, dacă nu una amintind de o politică a „scaunului gol”. Să nu vă imaginaţi însă că este rea-intenţie, cu siguranţă nu din partea celor care lucrează în Reprezentanţa României pe lângă UE, de la Bruxelles. Există o problemă de resură umană alocată, de finanţarea acestui sistem de „calibrare fină a României la Uniunea Euro­peană”. Nu se poate să lăsăm miile de dosare aflate în dezbatere la nivel comunitar pe seama a doar 100 de diplomaţi de la reprezentanţă.
România are încă o mentalitate de ţară în curs de negociere pentru a adera la UE, şi nu cea a unui stat deja membru. România, a şaptea putere din UE – ca pondere numerică a voturilor în Consiliul European şi ca număr de eurodeputaţi –, nu a înţeles încă foarte bine că trebuie să se recalibreze pentru statutul său de membru important în spaţiul comunitar şi că nu s-a adaptat încă la jocul foarte complex al afacerilor europene.

Ce e necesar să facem?

În Bruxelles, capitală administra­tivă a UE, ar trebui să existe efective sporite de români care să fie implicaţi nu numai în activitatea instituţiilor publice europene, dar şi în mediul de afaceri. Ar trebui să avem poate 5.000 de români care să activeze puternic în sectorul afacerilor europene.
Cota administrativă de repre­zen­tare în instituţiile comunitare este aproape fixă, şi cu greu putem trece în viitor de 2.500 de oameni, dacă mă refer la sectorul privat (companii, fe­deraţii industriale, ONG-uri, media, firme de consultanţă, cabinete de avocatură, camere de comerţ, repre­zentaţe regionale, universităţi etc.) se poate să ne dublăm efectivul. Vă puteţi imagina impactul României dacă am avea 5.000 de români în Bruxelles, nu doar 2.000 ca acum?
E un paradox, dar problema racor­dării ţării la Uniunea Europeană nu este doar la Bruxelles, ci este – mai ales – în ţară. Conform estimărilor experţilor e nevoie cam de 25.000 de oameni pentru un sistem ca al României pentru a relaţiona eficient cu o structură ca aceea a Uniunii Europene.
Unde putem să-i întâlnim pe aceştia? Dacă ne referim la instituţii, la nivelul fiecărui minister „de linie” trebuie câteva persoane (10-20 poate) care sunt responsabile cu „emiterea semnalelor” despre poziţia României în politica sectorială aferentă. Desigur există ministere care sunt implicate mult mai puternic (ca efectiv) în problematica „dreptului comunitar” şi mă refer în special la Ministerul Afa­cerilor Externe, dar şi la cel al Afacerilor Europene. Unele ministere imple­men­tează programe operaţionale sectoriale şi trebuie să avem alte zeci de oameni pe acest palier. Pe lângă minis­terele clasice, avem o serie de instituţii sau agenţii care pot îngloba zeci şi sute de oameni conectaţi cel puţin 50% din timpul lor la problematica europeană. La nivelul legislativului sute de persoane contribuie la buna racordare a ţării la agenda europeană. În special acum, prin prerogativele Tratatului de la Lisabona, Parlamentele naţionale dispun de un efectiv puternic cu radarul spre Bruxelles. Fiecare deputat sau senator, fiecare grup politic, fiecare comisie politică are experţii săi pe politicile europene. Desigur sunt şi alte instituţii pe plan naţional care au un rol în mozaicul relaţionării. Nu cred că exagerez când precizez că sunt necesare 12.500 de persoane în sistemul instituţional naţional care pot fi considerate actori locali (parţial majoritatea) ai afacerilor europene.
Acestora li se adaugă alte sectoare care sunt foarte dinamice în relaţia cu capitala Europei. Zeci de companii, care în cadrul departamentului „regu­latory affairs” desfăşoară acţiuni în direcţia lobby-ului legislativ şi care cunosc în detaliu culisele comunitare. Federaţiile industriale, camerele de comerţ şi industrie, organizaţiile negu­vernamentale, patronatele, sindica­te­le, firmele de consultanţă, cabinetele de avocatură au toate „acţiuni” în domeniul afacerilor europene. Sute de ziarişti scriu (chiar dacă de multe ori nu conştientizează 100%) despre dinamica sistemului comunitar, fie că e vorba de politică, finanţe sau educaţie. Sunt alte sute de profesori, con­ferenţiari şi lectori universitari care au prezentări despre „lumea co-deciziei” sau construcţii instituţionale comu­nitare. Fără a exagera, extrapolând puţin desigur, cred că sunt alte 12.500 de persoane în „sectorul privat” care îşi pot „câştiga pâinea” (cel puţin parţial) din afacerile europene.
Aşadar, mai mult sau mai puţin, 25.000 de persoane care din România contribuie la „clădirea” sistemului comunitar.
Din reflecţiile de până acum s-a desprins concluzia necesităţii unei publicităţi mai mari asupra subiectelor de pe agenda comunitară care interesează beneficiarul român, în special dinspre palierul guverna­men­tal. O campanie de cointeresare a stakeholder-ilor prin mijloace de comu­nicare pare esenţială, alături de deter­minarea instituţiilor publice în direcţia consultării. Crearea unor baze de date la dispoziţia instituţiilor publice cu asociaţii, organizaţii profesionale, conţinând şi persoane de contact ar putea fi o altă sugestie interesantă.
Crearea unui departament în cadrul Ministerului Afacerilor Europene pentru relaţia cu beneficiarii (sector de afaceri, societate civilă etc.), cu atribuţii de monitorizare a proceselor de consultare ar putea fi o idee interesantă. În mod evident, toate aceste lucruri presupun anumite modificări în sfera instituţională.
Marile decizii se iau împreună cu sectorul industrial şi cu reprezentanţii societăţii civile. Iar dosarul fondurilor europene trebuie abordat aşa cum România a abordat negocierile de aderare la UE: pragmatic şi cu rezultat maxim.

„Resursa României pentru a juca în Uniunea Europeană”

Unde găsim români care să ajute România în UE? Ce pregătire trebuie să aibă un expert naţional în afacerile europene?
Este un paradox, dar cred că avem în România vreo 25 de facultăţi de studii europene, iar 95% din absolvenţi nu îşi găsesc de lucru relaţionat cu diploma obţinută. Este destul să studiezi la astfel de facultăţi pentru a avea CV-ul perfect ca expert UE? Eu zic că este foarte important să înţelegi sistemul instituţional comunitar pentru a te face util, dar sunt multe alte calităţi pe care trebuie să le ai în plus. Limba engleză devine canalul de comunicare la nivel european. Tehno­logia trebuie stăpânită bine, în sensul că trebuie avută o cultură în care comunicarea electronică primează. Nu este acceptabil ca unei sugestii venite în limba engleză pe e-mail să nu i se răspundă în următoarele 48 de ore.
Ce ne lipseşte nouă, ca români, pentru a ne afirma mai bine pe plan european? Suntem în Uniunea Europeană şi parcă simţim că nu este suficient, se pare că ne scapă ceva şi „poza” nu iese perfect. Suntem com­petitivi, dar e nevoie de o abordare pragmatică, atât la nivel individual, cât şi în ceea ce priveşte structura învăţământului românesc. Oameni cu pregătire teoretică avem, poate chiar punem acccentul prea mult pe amănunte şi „chichiţe” teoretice. Cu siguranţă ne lipseşte însă latura practică. Încă o dată vreau să subli­niez, în acest context, importanţa edu­caţiei non-formale în procesul cunoaş­terii. Educaţia formală românească nu este în prezent suficientă pentru competitivitate europeană.
Nu cred nici că limbile străine sunt handicapul cel mai mare pentru ro­mâni. E drept, „inerţia” învăţă­mântului comunist se mai răsfrânge încă asupra multor compatrioţi, dar sute de mii de români sunt integraţi deja în structurile europene sau internaţionale în care limba de lucru este de cele mai multe ori engleza.
„Reţeaua personală” (pe cine ştim şi, în special, cine ne cunoaşte) este ceva ce trebuie să avem în vedere, dar desigur aceasta se clădeşte în timp.
Ce ne lipseşte mult este, să o numesc, „arta” de a înţelege global struc­tura europeană. Trebuie să observăm cum ne afectează acest proces la nivel de individ şi apoi cum să acţionăm sectorial. Elaborarea strategiilor sectoriale este cheia. Nu cred în studii de think tank de sute de pagini în care avem un amestec de opinii despre toate politicile, de la toată lumea. Este necesară descrierea în două–trei pagini a, să zicem, politica energetică – unde este dinamica legislativă la nivel european, ce impli­caţii are pentru noi, care sunt „jucă­torii” de pe piaţă. E normal să avem la fiecare politică sectorială o astfel de „radiografie”. În acest context apare necesitatea formulării poziţiei naţionale pe anumite paliere legislative cu ajutorul stekaholderilor (sectorul privat şi societatea civilă în special).
Mai rămâne ceva ce trebuie menţionat. Ne mişcăm greu ca sistem românesc, dar sistemul este creat de noi, de români. E uşor să acuzăm un sistem din care facem parte, fără a analiza cum ne putem aduce noi contribuţia la schimbare. Nu există încă o adevărată delegare a respon­sa­bilităţii, dar nici o asumare a acesteia, din partea celor care trebuie să implementeze hotărârile luate. Prea învârtim pe toate părţile un scenariu şi nu luăm decizii la timp, iar apoi, sub presiunea termenelor-limită, aprobăm strategii la repezeală.
Cred că e timpul să privim mai realist dimensiunea europeană, nu trebuie să ne sperie acest lucru, şi e nevoie „să ne mişcăm repede”. Nimeni nu are răbdare la „filozofia chibritului, tipic românească” şi puţini ne vor transmite direct acest mesaj.

Adaptarea instituţiilor româneşti la diaspora

De o bună perioadă de timp analizez, împreună cu prietenii mei, români din diaspora, modalităţi prin care cei plecaţi din România pot să interacţioneaze cu ţara, dar şi soluţii pentru o evoluţie a sistemului institu­ţional românesc, o calibrare adaptată celor aproape 3 milioane de români care trăiesc în prezent în afara teritoriului statului român.
Analizând situaţia actuală a serviciilor oferite de către statul român cetăţenilor români din diaspora (servicii consulare tot mai scumpe, o birocraţie excesivă în înregistrarea nou-născuţilor, schimbării paşa­poar­telor, traducerii diplomelor etc.), dar şi complexitatea problemelor ivite pentru comunitate (drept la muncă, educaţie, familie, afaceri etc.), este clar că ar fi nevoie de o regândire a modului de operare pentru o relaţionare corectă cu 10-15% din totalitea românilor.
Este crucial să se înţeleagă (şi este bine ca această discuţie să se articuleze în anul electoral 2012) responsabilitatea statului român pe mai multe paliere:

• Servicii consulare – adresate cetăţenilor români care îşi desfăşoară activitatea în afara României;
• Acţiunile României de diplomaţie publică – pentru o imagine optimizată, îmbunătăţită, a României în străinătate (în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe);
• Cultură – promovarea culturii româneşti (rolul mai clar al Institutului Cultural Român);
• Turism – încurajarea creării de agenţii de turism în afara României de către reprezentanţi ai diasporei româneşti şi acordarea primei de incoming (reevaluarea prestaţiei birourilor de reprezentare a României în afara României – dacă nu mă înşel aparţin acum de Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului);
• Afaceri – sprijinirea cofinanţărilor de proiecte strategice pentru România (în colaborare cu Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri din România);
• Educaţie – are ca prioritate înfiinţarea şcolilor de limbă română acolo unde există o masă critică de români (în colaborare cu Ministerul Edu­caţiei, Cercetării, Tineretului şi Spor­tului, dar şi Institutul Limbii Române);
• Social – „piaţa muncii” – se ocupă de toate dosarele legate de dreptul la muncă, politicile de integrare şi condiţiile sociale ale românilor în alte ţări: drepturi egale la locuri de muncă indiferent de contract, mobilitatea pen­siilor, recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale etc. (în cola­borare cu Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale);
• Social – „familie” – administrarea şi soluţionarea problemelor sociale apărute prin plecarea la muncă a românilor, în special grija pentru copiii şi pentru bătrânii afectaţi direct (în colaborare cu Ministerul Muncii, Fami­liei şi Protecţiei Sociale);
• Sector non-guvernamental – finan­ţarea ONG-urilor care desfăşoară acţiu­ni în beneficiul societăţii (redefinirea Departamentului Românilor de Pretutindeni de la Preşedinţia Româ­niei);
• Media – este necesar să existe mijloace de informare care să se adre­seze cu predilecţie românilor din diaspora şi care să reprezinte totodată vocea acestora (în colaborare cu Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale) şi
• Identitate europeană – monito­rizarea şi analiza iniţiativelor (legis­lative) europene care au o influenţă directă asupra cetăţenilor români; relaţionare cu reprezentanţa permanentă a României pe lângă UE, dar şi cu alte organizaţii româneşti din capitala europeană. Încurajarea şi facilitarea dialogului între repre­zen­tanţii români în cadrul institu­ţiilor/organizaţiilor europene şi românii de acasă.

Având în vedere dimensiunea proiec­tului „Diaspora românească”, este oportun ca la nivelul fiecărui consulat al României să fie desemnat un expert român care se subordonează ministrului de Externe şi care gestionează exclusiv relaţia cu comu­nitatea românească din ţara respectivă. Tot acest expert are responsabilitatea creării Consiliului Consultativ din ţara respectivă între misiunile româneşti/serviciile consu­lare dintr-o ţară şi diaspora din aceeaşi ţară, pentru o gestionare cât mai eficientă a problemelor comunităţilor de români şi pentru o evidenţă cât mai clară a numărului acestora. Întâlniri formale ale Consiliului Consultativ trebuie să se desfăşoare cu o regula­ritate trimestrială.
Cred că cei aproape 3 milioane de români care trăiesc în afara ţării trebuie să fie implicaţi în mod real în dezvoltarea României. Marea carte se joacă unde avem comunităţi mari de români. Este importantă implicarea politică a acestora şi sprijinirea lor în a face acest pas.
E crucial ca la alegerile locale din ţările europene, acolo unde există o masă critică de români, să se facă demersuri ca românii să candideze pentru poziţiile politice din ţara de adopţie. Nu vreau să fiu fantezist, dar procentual am putea avea câteva zeci de compatrioţi în Parlamentul spaniol şi în cel italian, să nu mai vorbesc de structurile regionale. Trebuie găsite strategii realiste pentru situaţia actuală şi gândite încă de acum proiecte politice pentru următoarea generaţie.