Dubla lovitură a două crize globale – recesiunea şi încălzirea globală – a apărut după ce prea mulţi dintre cetăţenii lumii au ales un mod de viaţă pe care planeta pur şi simplu nu-l poate susţine. Fundaţia Tällberg condusă de Bo Ekman face recomandări pentru o guvernare globală care să încurajeze stiluri de viaţă sustenabilă, astfel încât să asigure supravieţuirea planetei. O guvernare pe bucăţele, regională sau naţională, nu poate decât să încurajeze exploatarea bunurilor comune, ca oceanele şi aerul. Conferinţa ONU privind încălzirea globală va avea loc la Copenhaga la sfârşitul lui 2009.
Criza economică, un domeniu asupra căruia oamenii au suficient control, nu ar trebui să beneficieze de mai multă atenţie decât criza încălzirii globale. Criza economică globală nu este un motiv ca măsurile împotriva încălzirii globale să fie amânate. Statele trebuie să încerce să ajungă la un acord global, negociat la Conferinţa ONU privind încălzirea globală, ce va avea loc în noiembrie 2009 în Copenhaga, şi trebuie să vadă cum poate omenirea să-şi adapteze sistemele de guvernare la ţelul sustenabilităţii şi al sprijinirii întregii diversităţi a vieţii.
Cele două sisteme – natura şi economia – sunt într-o căutare neîncetată a echilibrelor, a supravieţuirii. A împinge sistemele de creare a valorilor dincolo de propria capacitate de a se susţine şi corecta este dezastruos, aşa cum o demonstrează actuala criză financiară. A împinge sistemele naturale dincolo de interdependenţele lor fin reglate şi echilibrate este încă şi mai nesăbuit şi mai periculos, pentru că, spre deosebire de sistemul financiar, guvernul nu poate controla sau dicta comportamentul naturii. Între timp, eliberarea de bioxid de carbon şi alte gaze cu efect de seră în atmosferă încălzeşte planeta şi distruge sistemele naturale, care sunt deja supuse presiunii unei populaţii în creştere – în curând 7 miliarde, 9 miliarde în timpul vieţii copiilor noştri.
Sistemul de guvernare se concentrează pe interesele regionale şi naţionale, şi nu pe interesele întregului. Percepem fragmentele cărora le aparţinem – un popor, o corporaţie, un partid sau o mişcare – ca pe nişte “adăposturi.” Este un tabu ca oricare membru al unui astfel de fragment să vorbească, să acţioneze sau să gândească în numele interesului întregului. Liderii recunosc că întregul este important, dar continuă să-şi impună priorităţile.
Nicăieri nu este mai vizibil acest lucru decât în politicile privind încălzirea globală şi administrarea elementelor în comun. Pământul însuşi este supus unei exploatări fără pauză, violente, în creştere. Însă nimeni nu reprezintă elementele de care răspundem în comun. Interesul întregului trece neobservat, în ciuda cadrului legislativ şi a mijloacelor de aplicare strictă a acestuia.
Este nevoie de soluţii sistemice la probleme sistemice, este nevoie de un contract global bazat pe principiile guvernării hard, pe disciplina implementării. Sistemul actual de guvernare se bazează pe principiul independenţei, şi nu pe interdependenţa care reprezintă realitatea economică, politică şi de mediu a zilelor noastre. Sistemul de guvernare folosit în prezent este suprarealist. Nici o naţiune sau companie nu este dispusă să-şi cedeze un centimetru din competitivitatea relativă pe termen scurt.
Dacă se vor menţine actualele sisteme de guvernare, vor fi inevitabile războaiele pentru resurse. Acordul de la Copenhaga ar trebui să aibă viziunea şi curajul de a indica ce conflicte vor fi generate de alocarea neadecvată a resurselor naturale între graniţele naţionale. Constituţiile naţionale ar trebui să includă angajamente ferme de dezvoltare ca părţi integrate şi interdependente ale sistemelor mai largi de creare a valorilor naturale şi economice.
Problema este că aplicarea actuală a conceptelor de suveranitate şi naţionalitate este depăşită. Ar trebui definite constituţional condiţiile planetare ale activităţii economice umane. Trebuie făcute eforturi pentru ca toate popoarele să adopte un preambul comun la propriile constituţii, prin care să fie declarate părţi inseparabile ale sistemelor mai largi natural, economic şi de securitate. Cetăţenii tuturor statelor ar trebui să se pregătească pentru o identitate mai cuprinzătoare, un “noi” mai cuprinzător.
Există deja fragmente ale unui Sistem de Management Planetar – ONU şi Consiliul de Securitate, Fondul Monetar Internaţional şi o Convenţie Basel, Uniunea Europeană şi zeci de convenţii şi acorduri internaţionale asupra unor standarde globale. Există instituţii de supraveghere a unor sisteme cruciale ca telefonia, serviciile poştale, transportul aerian şi siguranţa nucleară, precum şi mecanisme informale ca G8, un număr tot mai mare de ONG-uri şi mişcări globale care indică emergenţa unei noi conştiinţe de sine ca parte a unui sistem mai larg, a unui întreg global.
Dar fără promovarea viguroasă a intereselor întregului, lăcomia naţională şi egoismul domnesc şi ne conduc inevitabil spre război, ca mod de a ne asigura o porţie din natură “pentru noi.” Un Sistem de Management Planetar este necesar, atât pentru a asigura sănătatea sistemului natural, cât şi pentru a permite o alocare decentă a resurselor sale.
Aceasta ar contribui la legitimarea acordurilor şi a politicilor care necesită participarea tuturor, în spiritul bunăstrării tuturor oamenilor din lume, al echităţii şi al corectitudinii administrării mediului.
Comisia Interguvernamentală privind Încălzirea Globală şi Protocolul de la Kyoto au fost în sine inovaţii în materie de guvernare. Dar protocolul trebuie privit mai degrabă ca un fiasco decât ca un eşec. În loc să reducă emisiile globale la nivelul din 1990, acestea au crescut cu 35 la sută de la semnarea acordului.
Nu am mari speranţe că vom ajunge la un acord ferm pentru viitor la Copenhaga. Am şi mai puţine speranţe că va fi implementat perfect, cu excepţia cazului în care acordul va include următoarele consideraţii:
• o înţelegere de ansamblu a naturii şi a complexităţii problemelor cu care ne confruntăm,
• o definiţie cantitativă a graniţelor planetare,
• un set de imperative morale,
• angajamente obligatorii şi o definiţie şi o estimare a forţei necesare pentru implementarea articolelor acordului.
Comportamentele naţionale trebuie să se supună unor legi, principii şi mecanisme de implementare comune. Negocierile de la Copenhaga reprezintă un efort de reconciliere a poziţiilor conflictuale între naţiuni, regiuni, interese de afaceri, între bogaţi şi săraci, între Nord şi Sud.
Pentru a ajunge la un acord de asemenea dimensiune, lumea ar trebui să depăşească principiile de guvernare stipulate în Tratatul de Pace de la Westphalia în 1645, când s-a născut principiul naţiunilor suverane. Trebuie să depăşească principiile stipulate în reglementările internaţionale de după cel de-al doilea război mondial, de la Bretton Woods din 1944, când s-au pus bazele instituţiilor multilateralismului actual: ONU, FMI, Banca Mondială şi alte agenţii. Deşi au avut o contribuţie uriaşă la pacea şi securitatea globală, aceste instituţii nu au puterea de a administra complexităţile unei lumi care a devenit mai independentă decât şi-ar fi putut imagina întemeietorii lor.
Primul pas este să ne revizuim modul de gândire, aşa cum au făcut Franklin D. Roosevelt, Winston Churchill şi John Maynard Keynes. Să ne regândim relaţia cu planeta şi natura, şi astfel cu politicile economice, tehnologia, educaţia şi guvernarea/securitatea – şi cu noi înşine. Statele trebuie să înţeleagă faptul că avem nevoie de noi regimuri care să ne susţină interesele legitime în sistemele mai largi din care facem parte, pentru a servi intereselor legitime de securitate şi bunăstare ale tuturor. Altfel, crizele de mediu vor continua să conducă la eşec economic şi state ratate.
Prima decizie care ar putea fi luată la Copenhaga este aplicarea unei taxe globale pe carbon de 100 de euro pe tonă, care ar putea genera venituri de 850 miliarde de euro. Banii ar trebui folosiţi pentru înlocuirea centralelor electrice alimentate pe cărbuni şi pentru a contribui la adaptarea oamenilor ameninţaţi iminent de nivelul în creştere al mărilor şi al oceanelor, de deşertificare şi despădurire.
Este logic să nu ne întindem mai mult decât este plapuma. Este imperativul moral al oricărei generaţii să lase mai departe mijloacele necesare bunăstării şi supravieţuirii tuturor generaţiilor următoare, nu doar copiilor şi nepoţilor noştri. Tratarea planetei de dubla pneumonie a crizei economice şi de mediu este primul pas critic în îndeplinirea acestei obligaţii faţă de posteritate.
Bo Ekman este fondatorul Fundaţiei Tällberg din Danemarca. Forumul Tällberg din 2009 se va strădui să formuleze o viziune concretă pentru prevenirea stabilizării sistemelor de pe pământ şi pentru a răspunde la întrebarea: cum oare putem trăi unii lângă alţii şi în interiorul graniţelor planetare?
