Vom aborda în numărul curent o “gaură neagră” mai puţin analizată a patologiei clasei politice româneşti, anume aceea a rolului sublim, dar cvasi-absent al organizaţiilor neguvernamentale (ONG) în procesul decizional.
Modelul german şi interesele dâmboviţene
A devenit o vorba uzuală remarca “Ce vrei, eşti în România!”, simbol post-revoluţionar al caracterului anapoda al evoluţiei societăţii româneşti. Dar cum un astfel de proces, pentru a se pune în mişcare, necesită o forţă motrice, aceasta are şi un nume – clasa politică.
Una din raţiunile slabei performanţe a clasei politice româneşti de tranziţie o constituie absenţa ONG-urilor politice propriu-zise, organizate după un tipic consacrat şi eficient, în acest sens putând fi invocat modelul german. Astfel, în acest stat-vector al integrării europene, fiecărui partid important îi este permisă prin lege cel puţin o fundaţie politică a cărei menire fundamentală o constituie pregătirea viitorului programatic şi de cadre al respectivei formaţiuni. Pot fi amintite fundaţiile Hans Seidel şi Friedrich Ebert aparţinând Partidul (de guvernământ) Social-Democrat (SDP), Konrad Adenauer a Uniunii Creştin-Democrate (CDU) sau Friedrich Naumann a Partidului Liberal-Democrat (FDP). Aceste structuri neguvernamentale au în comun un element interesant: toate au filiale în România, reprezentând practic principalii formatori ONG din viaţa politică românească.
Apar însă două întrebări în urma afirmaţiilor de mai sus: primo – dacă aceste fundaţii germane prestigioase sunt deja în România, de ce nu au un impact important; secundo – totuşi în spectrul organizaţional dâmboviţean există un număr de institute ataşate câtorva partide importante, precum Institutul Ovidiu Şincai al PSD sau Institutul de studii liberale (PNL). Acestea nu contează?
Răspunsul la prima întrebare trebuie formulat având în vedere perspectiva generală a tinerilor români care la nivel universitar, masteral sau doctoral se formează profesional sub auspiciile unei structuri occidentale de profil. Statistic vorbind, destinaţia lor numărul unu la întoarcerea în ţară (dacă optează pentru această variantă) este aceea de a fi nişte şomeri de lux, inadaptaţi şi expuşi unor oportunităţi nule de carieră. În pofida sumelor considerabile pe care statul român le-a alocat unor burse fie şi doar în domenii strategice precum politica externă sau securitatea naţională, guvernările de stânga şi dreapta ce s-au perindat până acum au fost incapabile să aducă în prim-plan tineri specialişti. Fără a intra în detalii, considerăm cazurile flagrante ale miniştrilor Integrării Europene sau Apărării din actuala guvernare că sunt de-a dreptul hilare în contextul în care avem zeci de absolvenţi ai Colegiului Europei de la Bruges sau ai Colegiului NATO de la Roma. Iar atunci de ce ar mai conta forme scurte de pregătire – de genul seminariilor şi atelierelor de ştiinţă şi practică politică -, în organizarea fundaţiilor germane, când studii consolidate la universităţi celebre n-au aproape nici o valoare. Şi, dacă tot nu aţi căpătat lămuririle necesare, întrebaţi, vă rog, un absolvent de studii în Vest, care a făcut prostia să se reîntoarcă în România, pe salariul de mizerie al poziţiei spectaculoase de consilier european oferită cu atâta pompă mediatică de fostul guvern PSD. Şi mai întrebaţi-l, vă rog, în afară de cât câştigă, la câte concursuri reale a putut să se înscrie, Ministerul de Externe, de exemplu, fiind renumit pentru secretomania concursurilor sale de angajare.
Personal, am participat în perioada 1997-2001 în calitate de cursant, iar mai apoi de organizator, la seminariile Fundaţiei Friedrich Naumann. Am doar cuvinte de laudă pentru dăruirea şi profesionalismul personalului de la Bucureşti şi al formatorilor veniţi din Germania, persoane experimentate şi active în serviciul public federal. Extrem de puţini din cei pe care i-am cunoscut cu ocazia acestor manifestări (care coincideau ca perioadă cu revigorarea PNL) fac astăzi parte din aparatul guvernamental sau parlamentar la nivel exponenţial-decizional. De ce? Fiindcă principiul money talks n-are relevanţă doar în muzica rock stil AC/DC, ci şi în logica internă a unui partid, fie el istoric şi cu pretenţii modernizatoare. V-aţi preocupat vreodată să aflaţi cam cât costă un scaun de parlamentar?
Practica institutelor de faţadă
A doua chestiune necesită, de asemenea, o abordare nuanţată. Astfel, acele institute există deja graţie artificiului includerii lor ca şi componente în cadrul unei fundaţii sau asociaţii de tip clasic; Institutul de studii liberale, de exemplu, este un departament al Asociaţiei Române pentru Libertate şi Dezvoltare (ARLD). Recent, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 179 din 9 iunie 2005 prin care se creează, în sfârşit, cadrul legal efectiv de înfiinţare, organizare şi funcţionare a “institutelor de teorie politică şi educaţie democratică”. Textul adoptat de legiuitor este bun (cu multe prevederi importate din invocata legislaţie germană), dar dilema rămâne, fiindcă nimic în practică nu a împiedicat acele institute, cu funcţionare de facto, să aibă o pondere semnificativă în procesul formator şi decizional. Pe căi licite (donaţii, sponsorizări, contracte de consultanţă, granturi din exterior etc.) sau obscure, finanţarea acestor structuri s-a realizat, mai ales în preajma campaniilor electorale, dar scopul primar a fost altul, anume cel al finanţării indirecte a partidului-patron.
Că legea este în realitate o formă, nu neapărat cu fond şi aplicabilitate pe scena politică românească, o constituie faptul că actualul statut al PSD (adoptat la 19 mai 2005) prevede la articolul 67, alin. 2 printre membrii Biroului Permanent Naţional (forul executiv al acestei formaţiuni) şi pedirectorul Institutului Social-Democrat (sic!), situaţia de jure că Legea nr. 179/ 2005 – ce permite această prerogativă (art. 9) – nu era încă în vigoare, neperturbând voinţa superioară de partid. Tot pe palierul PSD, nu putem omite două întrebări retorice legate de soarta Universităţii politice social-democrate, proiect lansat în anul 2002, dar căzut ulterior în desuetudine, din motive “obscure”, sau de relevanţa de vreun fel a Institutului Social-Democrat în tumultul intern al alegerilor preliminarii şi de faţadă a candidaţilor social-democraţi din septembrie 2004, în care ar fi trebuit să fie o portavoce a tinerilor şcoliţi sub auspiciile sale.
Mafia CTR
Dar nici la nivel general, al ONG-urilor de tineret, situaţia nu este nici pe departe roză, Consiliul Tineretului din România reprezentând o mostră edificatoare în acest sens. Invit cititorii epocii accesului la informaţii publice graţie internetului şi a conceptului generos de e-government să acceseze pagina web a respectivului for (www.ctr.ro). Veţi avea surpriza neplăcută de a constata că informaţiile sunt la nivelul anului 2002. Dar, dincolo de o astfel de observaţie ce ar putea părea speculativă, mărturia directă a participării – în organizarea liderilor de tineret din România – la o acţiune internaţională de amploare (Festivalul mondial al tineretului, Caracas, 7-15 august 2005) este de necontestat asupra caracterului neprofesionist şi ilicit al conducerii CTR, antreprenoare, mai degrabă, de destinaţii turistice exotice pe banii statului, decât bun manager al politicilor de tineret. Binecuvântarea majoră o va fi constituit însă, în primul rând, mina de aur numită patrimoniul UTC, încăput pe mâinile dibace ale cui trebuia.
“Care vasăzică că nu le are”?
Ultima întrebare retorică a acestui articol reapare ca într-o comedie a lui Caragiale: şi, dacă la nivel politic, n-avem conducători tineri sau, dacă-i avem, dar au priorităţi cu nimic diferite de baronatele ilegale ale seniorilor, vom continua să schimbăm pe ici şi colo, dar nu în punctele esenţiale, şi după fantomaticul an 2007?
Publicat în : Idei contemporane de la numărul 29
