Am să folosesc ca preambul al acestei serii de articole două expresii destul de răspândite în România de tranziţie, anume “Ce ţară frumoasă, păcat că-i locuită!” şi “La politică şi la fotbal se pricepe oricine”… Oare aşa să fie?
Montesquieu şi teoria climatelor
Celebrul scriitor francez formula în secolul al XVIII-lea o teorie care să explice dezvoltarea ţărilor europene folosind o abordare originală ce punea accent pe influenţa climatului nu doar asupra teritoriului, ci mai ales asupra oamenilor, adică a creatorilor şi părtaşilor construcţiei politice numite stat. Astfel, marele decalaj economic şi tehnologic dintre Anglia sau Olanda, pe de o parte, şi pitoreasca şi însorita Italie, pe de altă parte, era pus pe seama constrângerilor cu care popoarele trăind în condiţii naturale adverse trebuiau să se confrunte pentru a supravieţui, spre deosebire de popoarele mediteraneene binecuvântate cu adevărate “cornuri ale abundenţei”. Neintrând în detaliile acestei teorii, dar ţinând cont şi de existenţa unor excepţii de la regula gânditorului francez, doresc să ajungem la piatra unghiulară a acestei viziuni, adică aceea a impactului decisiv al conducerii politice asupra evoluţiei unui stat, fie el nordic (condiţii naturale adverse) sau sudic (climat favorabil). Vom putea, astfel, înţelege cum, în funcţie de calitatea guvernării, locuitorii unei regiuni sudice precum Roma şi împrejurimile sunt capabili fie să creeze un imperiu, fie să trăiască sub ocupaţie străină ori la pragul subzistenţei.
Europeni în acte
Majoritatea istoricilor sunt de acord în a descrie etnogeneza românească ca fiind rezultatul contopirii componentei romane-latine cu cea băştinaşă, traco-geto-dacică, acest proces fiind influenţat în mici proporţii de valurile migratoare de la sfârşitul antichităţii şi din timpul Evului Mediu întunecat. Ceea ce ne interesează acum este faptul că atât din punct de vedere geografic, cât şi al constituţiei etnice, poporul român aparţine Europei, într-o măsură comparabilă cu pretenţiile similare ale fondatorilor Uniunii Europene (de exemplu), adică ale naţiunilor franceză, germană, italiană ori ale celor din Benelux. Suntem europeni, sud-estici, centrali ori răsăriteni (în funcţie de criteriile diferitelor organizaţii internaţionale care ne cataloghează), deci ar trebui să fim similari cel puţin statelor sudice membre ale UE, adică Italia, Grecia, Spania, Portugalia şi mai nou Malta, Cipru şi Slovenia. Nicidecum şi iată de ce…
Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni…
Una din explicaţiile favorite ale politologilor români ai perioadei de tranziţie în privinţa decalajului ce separă România de statele mai vechi sau chiar mai noi din UE este aceea a moştenirii funeste comunisto-ceauşiste care a împiedicat evoluţia Bucureştiului pe un traseu favorabil. Îmbrăţişată rapid de către majoritatea politicienilor atât de stânga, cât şi de dreapta, această scuză a devenit nu doar o periculoasă armă propagandistică (la adresa propriului popor), ci şi un acoperământ pentru tot ceea ce în Vestul în care dorim să ne integrăm se denumeşte a fi corupţie, nepotism, incompetenţă, neocomunism, jaf, faliment, dezastru ecologic, lipsă de onoare şi patriotism etc.
Cum pot explica, însă, numele grele ale momentului faptul că state precum Slovenia, Ungaria, Cehia, Polonia ori ţările baltice, ieşite cam în acelaşi moment din lagărul totalitar-comunist cu România sunt în UE, iar ţara noastră, nu? Cum pot să justifice fostul preşedinte Ion Iliescu, ex-premierul Adrian Năstase şi asul diplomaţiei româneşti Mircea Geoană intrarea României în UE condiţionată de clauze de salvgardare, spre deosebire de valul celor 10 din anul 2004? Prin faptul că România a avut neşansa unui tiran sprijinit de o infamă Securitate, iar Polonia ex-dictatorului Jaruzelski, nu? Sau poate prin faptul că Polonia a beneficiat de sprijinul Papei Ioan Paul al II-lea, polonez de origine, care nu numai că a integrat Polonia şi alte ţări din zona catolică Vişegrad în NATO şi UE, dar le-a mai şters şi datoriile externe, la începutul anilor ’90? Cum rămâne atunci cu statele baltice, cotropite de sovietici din anii ’40 încoace? Ah da, desigur, totul se datorează, în ceea ce le priveşte, lobby-ului decisiv furnizat de emigraţia baltică de la Washington. Atunci ce caută România să se alăture acestui club de favorizaţi şi “piloşi” politici, adepţi ai manevrelor din umbră şi al tratamentelor inechitabile la adresa celor mici. De ce n-am rămas acasă în sărăcia şi oropsirea noastră?
Fiindcă clasa politică românească a asimilat destul de repede arta demagogiei, minciuna politică conjuncturală, aplicată metodic o dată la patru ani, aducându-le puterea cvasideplină, deci şi lipsa de control şi responsabilitate.
Teoria conspiraţiei şi arta guvernării falimentare
Speculaţiile mai sus-amintite caracterizează din plin retorica patriarhului României de tranziţie şi a partidului neocomunist pe care l-a fondat pe baricadele sângeroasei şi contrafăcutei sale revoluţii. Fiindcă, în timp ce statele din vecinătate promovau politici economice de liberalizare ori căutau soluţii de cooperare şi lobby regional de tipul grupului de la Vişegrad, formulându-şi deja obiectivul integrării euro-atlantice, Bucureştiul avea ca priorităţi mineriadele – ca măsură civică de combatere a opoziţiei huliganice – şi tratate de alianţă cu muribunda Uniune Sovietică. Fiindcă, în timp ce o ţară precum Ungaria se preocupa intens de atragerea investiţiilor străine directe şi închiderea companiilor de stat fără perspective, Frontul Salvării Naţionale (sic!) era obsedat de conceptul strategic “Noi nu ne vindem ţara”, ci doar o falimentăm (nota autorului). Ce fel de altă explicaţie decât aceasta pentru a dovedi cronicizarea blocajului economic şi a firmelor-căpuşă, ai căror patroni erau fie actori politici get-beget (cu un grup select compus din revoluţionari şi securişti, acţionând la comandă pentru binele neotovărăşesc), fie interpuşi, acolo unde circumstanţele nu permiteau mai mult.
Dar, după cum recomanda şi revista “The Economist” la mijlocul anilor ’90, era cazul să se treacă cu vederea şi în Vest primul milion de dolari acumulat de noul patron din Est. Integrarea trebuia realizată, beneficiarii fiind atât companiile din Occident, cât şi cetăţenii ex-comunişti în faţa cărora se deschideau noi posibilităţi. Ce să te faci însă cu guvernarea de tip dâmboviţean în care primul milion a fost urmat de un al doilea, al patrulea ş.a.m.d., de aceeaşi esenţă ilicită? Mai mult, deşi clasa politică şi mai ales guvernanţii au avut grijă să-şi asigure luxul cotidian, actul de conducere a rămas precar, nesimţitor la adresa standardului de viaţă jalnic şi exasperant al majorităţii românilor. Una din consecinţele de necontestat? Împuţinarea populaţiei cu peste un milion într-un deceniu, “graţie” mortalităţii infantile, bolilor profesionale, speranţei scăzute de viaţă în rândul pensionarilor şi mai ales “dorinţei” românilor de a mai rămâne sau întemeia familii pe plaiurile de baştină.
Legi elementare, dar obligatorii, precum aceea a declarării şi controlului averilor demnitarilor, cea a responsabilităţii ministeriale, cea a retrocedării şi a apărării proprietăţilor, cea a funcţionarilor publici sau chiar şi cea a separării puterilor în stat nu au fost în interesul elitei politice pentru a fi redactate profesionist, adoptate sau aplicate efectiv.
Dar mai ales reaua voinţă a caracterizat clasa politică românească de tranziţie, într-un dispreţ neruşinat faţă de electoratul prostit şi abandonat. Câtă lume bună nu s-a revolvat în anul 1990, atunci când Silviu Brucan, eminenţa cenuşie a noii puteri, declara pentru cotidianul britanic “The Independent” că românii sunt “a stupid people”, iar tranziţia va dura circa 20 de ani? Este oare aşa sau cu toţii ne pricepem la politică, precum la fotbal? Vom dezbate în numărul viitor…(G. A.)
Publicat în : Idei contemporane de la numărul 27
