După întâlnirea istorică a miniştrilor de Finanţe din zona euro, reuniţi pe 20 martie pentru a pune la cale reformarea Pactului de Stabilitate şi Creştere Economică, şefii de stat şi de guvern europeni s-au întâlnit la Bruxelles să parafeze decizia miniştrilor şi astfel să consfinţească intrarea uniunii monetare într-o nouă eră.
Pactul de Stabilitate şi Creştere a fost şi rămâne una dintre problemele cele mai controversate ale Uniunii Europene în perioada actuală. Conceput în 1997 în urma unui acord istoric între François Mitterand şi Helmut Kohl, Pactul avea să fie o foarte eficientă invenţie pentru instaurarea disciplinei fiscale atât de necesară în vederea lansării monedei unice. Actualul prim-ministru luxemburghez şi preşedinte al Consiliului European, Jean-Claude Juncker, a fost la vremea respectivă mediatorul-cheie între Mitterand şi Kohl. Prieten apropiat al amândurora, Juncker a reuşit să aplaneze animozităţile şi contradicţiile care existau pe marginea creării uniunii monetare, propunând Franţei preluarea conducerii Băncii Centrale Europene de îndată ce moneda euro avea să se rodeze, iar Germaniei îi oferea perspectiva Pactului de Stabilitate ca o garanţie că dezechilibrele din celelalte ţări membre nu se vor repercuta asupra economiei germane.
3% din PIB – limita maximă pentru deficitul bugetar al ţărilor zonei euro
Pactul stipula în principal limita maximă de 3% din PIB pentru deficitul bugetar al ţărilor zonei euro, precum şi modalităţile de asigurare a respectării acestei limite, inclusiv penalitatea de până la 0,4% din PIB în cazul în care vreun stat se dovedea în mod repetat incapabil să menţină deficitul bugetar sub limita prevăzută. Cu toate că mulţi analişti avertizaseră încă de la vremea respectivă că penalitatea era o absurditate din punct de vedere economic – impunând o povară financiară suplimentară unui stat aflat deja în jenă fiscală -, politicienii au decis să menţină clauza ca pe o armă de ultimă instanţă, ca pe o bombă atomică al cărei scop nu era atât folosirea cât mai ales intimidarea. Toate acestea se întâmplau însă în a doua jumătate a anilor ’90, când puţini se aşteptau la stagnarea cu care se confruntă astăzi marile puteri europene, şi care face din ce în ce mai dificil controlul deficitului bugetar. Efectul astăzi este că 10 state au depăşit sau sunt pe cale să depăşească limita de 3%. Între ele, cei trei mari: Franţa, Germania şi Italia.
În aceste condiţii, încă de acum doi ani, tot mai multe critici la adresa Pactului au început să se facă auzite, acestea culminând cu declaraţia şocantă a fostului preşedinte al Comisiei Europene care califică Pactul nici mai mult nici mai puţin decât “stupid”. De la critici, pasul următor a fost format din propunerile de reformă, practic de schimbare a condiţiilor de aplicare a disciplinei bugetare. S-au propus pe rând extinderea termenului de toleranţă pentru abaterea de la limita de 3%, excluderea penalităţii, deducerea anumitor tipuri de cheltuieli bugetare din calculul deficitului etc.
Franţa şi Germania au decis, în 2003, să ignore regulile jocului
Însă, în timp ce Comisia Europeană lucra la diverse propuneri de reformă, iar Banca Centrală Europeană susţinea cu tărie menţinerea Pactului în forma sa iniţială, guvernele francez şi german au decis în noiembrie 2003 pur şi simplu să ignore regulile jocului. Având amândouă deficite care depăşiseră de mult limita impusă, singura cale de ieşire din impas era suspendarea Pactului. Şi, cu toate reacţiile violente ale celorlalte state membre care se plângeau că au fost defavorizate în eforturile lor de a fi “elevii silitori”, Pactul a fost trecut în conservare. Până anul acesta, când, cu o detaşare cel puţin temporală, s-au reluat discuţiile asupra reformei.
De data aceasta însă cu mai multe argumente – între timp numărul ţărilor aflate în “off-side” a crescut – şi cu mai multe idei. Germania a invocat costurile unificării, care au însumat până acum nu mai puţin de 1,25 trilioane de euro şi care continuă să dreneze 4% din PIB-ul total către zonele fostei Germanii de Est. În aceste condiţii, a susţinut cancelarul Gerhard Schröeder, ţara sa este nedreptăţită în condiţiile în care i se aplică aceleaşi restricţii ca şi celorlalte state care nu s-au confruntat cu aceeaşi situaţie istorică. Preşedintele Chirac nu s-a lăsat mai prejos şi a invocat la rândul lui cheltuielile guvernului său cu securitatea în diverse zone ale lumii, susţinând că asemenea contribuţii la “securitatea internaţională” nu ar trebui adăugate la deficitul bugetar. Au fost apoi invocate cheltuielile de cercetare şi dezvoltare, educaţia, investiţiile publice ş.a. care, s-a pretins, nu trebuie tratate ca simple cheltuieli, ci trebuie privite ca eforturi pe termen lung pentru dezvoltarea economică la nivel european.
Pactul de Stabilitate are acum o altă filosofie
Mai mult decât atât, miniştrii de Finanţe au susţinut că este oportună extinderea perioadei de graţie în care statele membre sunt obligate să-şi readucă deficitele sub limita prevăzută, precum şi analizarea condiţiilor specifice ale fiecărei ţări înainte de a se aplica măsurile de constrângere. Toate aceste propuneri au fost acceptate, iar Pactul are deci acum o cu totul altă filosofie. Mai degrabă creşterea economică decât stabilitatea este considerată ca prioritară. De stabilitate trebuie să se ocupe Banca Centrală, după cum spunea premierul Junker.
Chirac, Schroeder şi Berlusconi şi-au strâns mulţumiţi mâinile, mai ales că acest acord le va permite să tolereze deficite semnificative într-o perioadă în care toţi, mai mult sau mai puţin, privesc cu îngrijorare către viitoarele campanii electorale. Eliminarea cămăşii de forţă pe care o reprezenta Pactul le va oferi un mai amplu spaţiu de manevră şi deci posibilitatea de a cheltui mai mult pentru a-şi asigura susţinerea unui electorat din ce în ce mai apatic şi chiar ostil. Dacă ne gândim şi la iminenta supunere a noii constituţii europene sufragiului popular în Franţa şi ulterior în alte state membre, ne dăm seama că miza politică a reformării Pactului a fost capitală.
Continuare în numărul următor.
