Prinsi în vârtejul marilor jocuri mondiale, puterile de dincolo si dincoace de Atlantic- par a se lua adesea mult prea în serios decât ar fi cazul în privinta abordarilor pe care sa le dea procesului de contracarare a potentialelor pericole ce le-ar ameninta securitatea. Lipsita de multe ori de coerenta si închegare în întâmpinarea vicisitudinilor pe care le-ar putea avea de înfruntat în viitor, Europa post-Razboi Rece se zbate în chinurile facerii de politica de mare clasa, ce ar plasa-o în sfârsit si de fapt în rândul marilor puteri, acolo unde este tot mai mult ignorata în ultima vreme de marele prieten de peste ocean.
De data aceasta marul discordiei l-a constituit utilizarea capacitatilor puse în comun de cei 19 în NATO. Pentru a-si dezvolta mult trâmbitata initiativa de aparare si securitate, Uniunea ar avea nevoie sa îsi întareasca capacitatea de autoaparare, fara a mai trebui sa apeleze la unchiul – devenit frate – Sam, de câte ori apare o situatie mai dificila la portile sale. Asa se face ca, în contextul izbucnirii conflictului din Irak si pe fondul dezacordurilor privind trimiterea de trupe de interventie, unele tari europene, sub conducerea Frantei si Germaniei au decis resuscitarea politicii comune de aparare si securitate, prin crearea unei forte militare europene, aflata exclusiv sub comanda unui centru european de planificare.
Belgia, Franta, Germania si Luxemburg – care au declansat o criza fara precedent în sânul NATO în martie, chiar înainte de declansarea ostilitatilor în Irak, prin blocarea ajutorului ce trebuia acordat partenerului din NATO, Turcia – au purces la punerea în aplicare a planului, ce demara prin construirea unui centru de comanda pentru UE, separat de NATO, în afara Bruxelles-ului, la Tervuren.
Acest gest a fost interpretat ca o aruncare de anatema de catre Statele Unite, care considera ca Europa ar trebui urgent sa creasca cheltuielile pentru resurse militare, de la avioane de transport si pâna la comunicatii, mai degraba decât sa cheltuie banii pe cladiri. SUA si-au exprimat chiar temerea ca se vor confrunta cu un fait-acompli din partea liderilor europeni, în momentul finalizarii Constitutiei Europei, ce include prevederi vizând apararea comuna. Washington-ul a cerut asigurari din partea Europei ca planurile sale de aparare nu vor submina alianta transatlantica.
Neoficial, unii diplomati au dat vina aparitiei acestei crize chiar pe Statele Unite, datorita insistentei cu care a solicitat utilizarea de coalitii ad-hoc, mai degraba decât a NATO, pentru rezolvarea diferitelor necesitati de interventie, de aici derivând nevoia ca cei nemultumiti de conducerea de la Washington sa poata lua decizii si interveni într-o maniera independenta.
Punte tras-atlantica si la propriu si la figurat, Marea Britanie joaca de decenii rolul mediatorului în relatiile dintre batrânul continent si Lumea Noua. Şi de data aceasta ea si-a asumat rolul de mijlocitor, acceptând crearea unei celule de planificari strategice militare pentru UE, dar nu si a unui centru de comanda separat de NATO.
De aceea însa conflictul s-a accentuat tocmai atunci când Washington-ul a luat la cunostinta de pozitia primului ministru britanic Tony Blair, dupa ce acesta a purtat niste discutii cu Franta, Germania- si Belgia în chestiuni privind apararea comuna. Pentru a turna paie pe focul sensibilitatii americane, Marea Britanie, aliatul traditional si credincios al Statelor Unite a trimis semnale extrem de confuze privind pozitia ei vis-a-vis de aceste planuri “continentale”, alimentând îngrijorarile americane relativ la posibila “înmuiere” a opozitiei britanice privind existenta unui plan exclusiv european de aparare.
Toate acestea au determinat apelul la o întâlnire informala de urgenta a diplomatilor NATO la sfârsitul lunii octombrie, pentru a alunga norii discordiei stârnite în sânul partenariatului. Norii s-au dovedit a fi suficient de amenintatori pentru a necesita întâlnirea de urgenta, solicitata de SUA, a Consiliului Nord Atlantic (NAC) – corpul de decizie al Aliantei – si a Comitetului Politic si de Securitate (COPS), pentru a gasi o iesire din impas.
Un numar de delegatii NATO au protestat dupa ce reprezentantul american Nicholas Burns a avertizat în timpul unei întâlniri cu usile închise a ambasadorilor Aliantei ca initiativa UE reprezinta “o amenintare semnificativa la adresa viitorului NATO.” Unul dintre diplomati a afirmat ca discutiile s-au încins dupa aflarea acestui comentariu la adresa planului pus la cale de “banda celor patru”, asa dupa cum a fost denumit plastic grupul de avangardisti europeni care au îndraznit o initiativa în afara cadrului NATO.
Dar Ministrul de Externe Jack Straw a revenit împaciuitor cu o declaratie, afirmând în fata Parlamentului britanic ca guvernul sau priveste ca inacceptabila dorinta UE de a-si asuma un rol de “aparare teritoriala” în Europa, rol pe care domnia sa îl vede ca apartinând NATO. Straw a afirmat ca UE are tot dreptul sa puna în discutie ameliorarea capacitatilor sale de aparare si a resurselor de planificare, dar a adaugat ca “nu intentionam sa facem nimic care sa submineze pre-eminenta NATO ca garant al apararii teritoriale a Europei (…) Nimic nu ar trebui sa submineze felul în care politica de securitate si aparare europeana se potriveste si se completeaza cu rolul primar al NATO, fara sa îl dubleze.”
La rândul sau, seful NATO, lordul George Robertson a iesit la rampa pentru a-si exprima punctul de vedere în aceasta chestiune, printr-o atitudine nedisimulata de dezacord cu privire la planul franco-german. Întrebat despre planul “bandei celor patru”, Robertson a declarat ca Europa are, fara doar si poate, nevoie de trupe pe teren si de mai putine “armate de/pe hârtie” pentru a recupera decalajul dintre capacitatile sale de aparare si cele ale Statelor Unite.
“Daca este ca Europa sa împarta în mod corect povara securitatii în lume în ziua de azi, atunci ea ar trebui sa se concentreze asupra producerii de capacitati care vor fi necesare în viitor.” El a mers mai departe, dând exemplu Belgia – care va gazdui noul sediu al centrului european de planificare militara – ca stat care ar putea cheltui banii într-un mod mai eficient. Referindu-se la un acord NATO-UE prin care se ofera acces acesteia din urma la resursele Aliantei, Robertson a declarat ca o asemenea întelegere permite unor state ca Belgia sa investeasca în capacitatile de utilizare de care organizatia are cu disperare nevoie pentru a face fata operatiunilor multinationale de toate tipurile la care participa. Asemenea actiuni sunt de preferat celor care irosesc banii în duplicarea unor structuri costisitoare si a unor sedii de comanda, deja existente în NATO.
Pentru a mai linisti apele, seful politicii externe a UE, Javier Solana, fost Secretar General al NATO a apreciat ca “Uniunea europeana are nevoie de capacitati militare, nimeni nu are nici un dubiu în aceasta privinta”, dar a adaugat ca “relatiile dintre Uniunea europeana si Statele Unite sunt relatii de baza, si nimeni nu doreste sa le tulbure.” Solana a afirmat ca Uniunea europeana este deja capabila sa poarte operatiuni militare de o maniera autonoma si a dat exemplul trupelor aflate sub conducere franceza, desfasurate în Republica Democratica Congo mai devreme anul acesta. El a lasat sa se înteleaga ca un nou sediu pentru planificari militare nu ar fi absolut necesar, întrucât câteva state europene dispun deja de asemenea centre ce ar putea fi adaptate.
Şi astfel conflictul pare a se fi aplanat – cel putin pentru moment. Modalitatile diplomatice de “lupta” si-au aratat înca o data eficienta si toata lumea a plecat acasa fericita, convinsa fiind ca a obtinut ceea ce au vrut: americanii – stoparea constructiei centrului de la Tervuren, europenii – semnal verde pentru continuarea initiativei de separare de bratul protector, dar ferm, al fratelui mai mare, initiativa care si-a schimbat doar numele, urmându-si în fapt drumul.
Publicat în : Politica externa de la numărul 9
