Nu vă pierdeţi speranţa în Sarkozy. Deocamdată

Preşedintele francez Nicolas Sarkozy face tot ce poate pentru a reforma economia Franţei. În încercarea de a slăbi rezistenţa grupurilor de interese şi a sindicatelor foarte active, auto-proclamatul reformator încearcă să spargă blocajul lansând numeroase reforme economice în acelaşi timp, pentru a-şi prinde opoziţia cu garda jos.

Tactica “totul odată” a lui Sar­kozy s-ar putea să dea rezul­tate de acum înainte, iar pre­şe­dintele francez trebuie admirat pen­tru evidenţierea, într-o ţară în care inte­lectualii adesea dau vina pe forţe din afară pentru problemele economice şi culturale ale propriului popor, a ideii că economia franceză are nevoie de reforme fundamentale.
Sarkozy, ca şi partidul său încă şi mai reformator, se fereşte să pună punctul pe “i”. Chiar în manifestul său politic, Mărturie, Sarkozy nu îndrăz­neş­te să dezvăluie cauza fundamentală a problemelor Franţei.
Însă principala problemă cu care se confruntă Franţa este “modelul so­cial” şi conceptul nebulos de „solida­ritate“ care continuă să stea la baza lui. Nici o reformă economică nu va reuşi să vindece discrepanţele sociale ale Franţei până când nu este reformat acest model.
A spune că modelul social al Fran­ţei este departe de a fi perfect este prea puţin spus. În ciuda faptului că sta­tul absoarbe peste 50% din GDP, începând din anii 1980 Franţa este afectată de rate în creştere ale sărăciei în rândul copiilor, niveluri constant mari ale şomajului, un sentiment cro­nic de slăbiciune economică şi îmbo­găţirea continuă a „insiderilor“ sis­te­mu­lui, în detrimentul „outsiderilor.“ Mai mult, modelul social al Franţei nu reu­şeşte să realizeze exact ceea ce îşi propune: dreptate economică, echitate inter-generaţională, oportunităţi eco­no­mice şi protecţie socială, mai ales pen­tru tinerii care intră pe piaţa mun­cii, minorităţi, imigranţi, femei de vârs­tă mijlocie şi alte grupuri vulnerabile.
Pentru cei care se întreabă cum de a reuşit statul bunăstării francez să dezamăgească pe atât de mulţi – şi să confere atâtea privilegii celor deja privilegiaţi – se poate găsi răspunsul făcând o comparaţie cu sistemul so­ci­al-democrat de welfare aplicat în Suedia sau Olanda. În aceste state exis­tă o flexibilitate a pieţei forţei de muncă, structuri de impozitare progre­sivă şi politici active de redistribuire a veniturilor. Franţa nu are nimic din cele trei: piaţa forţei de muncă din Franţa este incredibil de inflexibilă, favorizând funcţionarii albi, bărbaţi, din clasa de mijloc în defavoarea femeilor, a mino­rităţilor, a imigranţilor, a tinerilor şi a şo­merilor. Structura fiscală a Franţei poate fi descrisă ca fiind cel puţin regresivă: ea include scutiri de taxe substanţiale pentru profesioniştii inde­pen­denţi şi familiile bogate cu mulţi copii, în timp ce familiile sărace sau ce­le din pătura inferioară a clasei de mij­loc trebuie să plătească una din cele mai mari taxe pe valoarea adăugată din lume. Franţa nu are politici eficien­te de redistribuire a venitorilor, întrucât programele de pensionare redistribuie zeci de miliarde de euro în sens invers, dinspre muncitorii dezavantajaţi finan­ciar spre pensionarii francezi din pă­tura de sus a clasei de mijloc, grupa de vârstă cea mai bogată în societatea franceză de azi.
Aşa-numiţii „insideri“ din sistemul fran­cez sunt cei care beneficiază de cunoscutele avantaje oferite de statul fran­cez, între care securitatea locului de muncă pe viaţă;  sau mai multe săptă­mâni de concediu anual plătit; un sistem medical generos care este un hibrid public-privat; şi o sursă de venit constantă şi sigură.
Grupurile de interese din Franţa, care includ nu doar angajaţii privi­le­giaţi din sec­torul public, ci pe cei cu funcţii de con­ducere (cadre) şi-au con­so­lidat privilegii eco­nomice spectacu­loase, cu sprijinul guvernelor de cen­tru-dreapta şi centru-stân­ga, împo­vă­rând angajaţii nepri­vile­gia­ţi (aşa-numiţii „outsideri“) cu nota de plată şi, adesea, o viaţă de excluziune econo­mică.
În contrast cu opulenţa alimentată de stat de care se bucură o categorie privi­legiată de angajaţi francezi, pentru peste o treime din forţa de muncă a Franţei această ţară este întrucâtva un coşmar kafkian. Milioane de tineri francezi au probleme uriaşe în a-şi găsi un loc de muncă: unele posturi de personal neca­li­ficat atrag zeci de CV-uri din partea absol­venţilor universitari dezamăgiţi. Nu este neobişnuit ca ti­nerii francezi să fie forţaţi să locuiască cu părinţii până aproape sau peste vârsta de 30 de ani, sărind de la un stagiu de practică neplătită la altul şi sperând să înhaţe un post permanent cu securitate pe viaţă a angajării sau, şi mai bine, un post în administraţia publică.
În schimb, muncitorii din industrie nu au mai primit o mărire de salariu de ani de zile, pentru că autorităţile au obligat angajatorii să reducă orele de muncă fără a reduce salariile – fapt care a avantajat angajaţii cu slujbe de birou, care au primit concedii mai lun­gi, dar nu şi muncitorii din industrie, ai căror angajatori sunt afectaţi, şi nu în­trea­ga economie. Între timp, minori­tă­ţile şi imigranţii sunt realmente excluşi de pe piaţa forţei de muncă, deoa­rece autorităţile franceze au mărit atât de mult salariul minim pe economie, încât com­paniile preferă să stoarcă produc­tivitate până la ultima picătură dintr-un număr mic de angajaţi şi să-şi auto­mati­zeze operaţiunile prin tehnologie decât să facă angajări suplimentare.
Statul bunăstării francez nu admi­nis­trează „solidaritatea“ pe care pre­tin­de că o asigură, dimpotrivă, o sub­mi­nează. Sta­tul bunăstării francez nu este nici echitabil social, nici solidar, ci mai degrabă o maşi­nărie bine unsă care asigură beneficii grupurilor de interese speciale bine orga­nizate şi zgomotoase, care îşi ascund inte­resele economice personale sub masca „soli­darităţii“ şi a „modelului social.“ Gru­purile de interese se opun oricăror încer­cări de a li se reduce cât de puţin privile­giile copioase, deşi un mic sacrificiu din par­tea lor i-ar ajuta foarte mult pe out­siderii din Franţa.
Evitând cu măiestrie responsa­bili­tatea pentru deceniile de politici so­cia­le eşuate care le-au adus lor beneficii eco­nomice, grupurile de interese dau vina de mulţi ani pe globalizare, UE, piaţa liberă, comerţul liber şi pe alţi fac­tori externi pentru dificultăţile economice ale Franţei. Dau vina pe ori­cine în afară de cei care au provocat aceste dificultăţi: ei înşişi.
În ultima vreme, preşedintele fran­cez Nicolas Sarkozy a fost ţinta unor atacuri dure. Criticile dinspre stânga sunt, desigur, partizane şi previzibile. Însă după împlinirea unui an de la pre­luarea puterii, au început să se înmul­ţească şi criticile dreptei. Sarkozy nu a reu­şit să introducă nici o reformă importantă în domeniul pieţei de mun­că şi nu a luat nici o măsură serioasă împotriva ridicolei săptămâni de muncă de 35 de ore.
“The Economist” aproape că se bu­cură să observe că primul an de man­dat al lui Sarkozy nu a adus prăbuşirea completă a statului bunăstării (welfare state) francez. Sarkozy, scrie apreciata publicaţie, „a adus schimbări minore în Franţa.“ Publicaţia pare să-şi mângâie fericită barba – la figurat – şi să spună: „V-am spus noi – reformarea Franţei este pur şi simplu imposibilă.“
Însă Sarkozy a înfruntat sindicatele care au şantajat cu succes guvernele anterioare. În 2007, pentru prima dată după mulţi ani, guvernul francez s-a opus sindicatelor şi a câştigat, mărind vârsta de pensionare pentru câteva sute de mii de angajaţi din sectorul pu­blic la standardele utilizate în sectorul privat.
Cu sprijinul hotărât al ministrului de finanţe Christine Lagarde, o susţi­nă­toare a economiei de piaţă, rata de impozitare pentru cea mai înaltă cate­gorie de venituri a fost redusă şi, într-un atac frontal asupra săptămânii de lucru de 35 de ore, a fost eliminată impozitarea orelor suplimentare plătite angajaţilor temporari.
Sarkozy a introdus reforme extraor­dinare în domeniul educaţiei supe­rioa­re, punând în mişcare ceea ce până atunci fusese o reformă osificată a învăţă­mân­tului superior, în ciuda unei rezis­tenţe a­cer­be. Iar prim-ministrul lui Sarkozy, Fran­cois Fillon, face presiuni pentru mai multe reforme structurale. Popularitatea lui Fillon este semni­fi­cativ mai mare decât a şefului său, ceea ce sugerează că fran­ce­zii sunt mai nemulţumiţi de viaţa privată a lui Sarkozy decât de cursul reformelor structurale. Fillon a afirmat că guvernul va continua să reducă numărul anga­jaţilor din sectorul privat şi îi va obliga pe toţi angajaţii să muncească mai mult înainte de a ieşi la pensie, astfel încât să se redreseze situaţia finan­cia­ră a Franţei pe termen lung. Şi, într-o mişcare aplaudată de reformişti, Fillon a declarat pentru un post francez de radio că „nu avem altă opţiune.“ Ghiciţi cine a mai folosit pro­po­ziţia „Nu există alternativă„? Exact, marea reformistă care a contrazis un consens etatist naţional ce dura de peste 30 de ani – Margaret Thatcher.
Cu siguranţă, liderii reformişti francezi pot încerca să implementeze reforme sociale cu impact mare, folo­sin­du-se de poziţia lor în stat (şi în ca­zul lui Sarkozy, de o majoritate parla­men­tară) ca platformă pentru aceste efor­turi. Ei pot lua măsurile con­si­derate necesare pentru a stimula eco­­nomia, spiritul întreprinzător şi crea­rea de locuri de muncă. Dar, atenţie la liderul politic francez suspectat că ur­mă­reşte reforme de piaţă din motive ideo­logice: Franţa nu este, şi nici nu va fi prea curând, pregătită pentru un ast­fel de lider.
Oricât nu s-ar fi gândit Margaret Thatcher la modificarea sistemului public de sănătate, socializat şi inefi­cient, al Marii Britanii (NHS) – liderii politici inteli­genţi ştiu, de regulă, până unde să meargă cu presiunile pentru reforme de piaţă. De aici accentul pus de Thatcher pe privatizarea compa­ni­ilor de stat inefi­ciente, ca British Tele­com, în vederea revi­ta­lizării industriei bri­tanice. De aici accen­tul pus de That­cher pe privatizarea locuin­ţelor sociale aflate în proprietatea statului, astfel încât şi cei săraci să aibă posi­bilitatea de a fi proprietari ai propriei lo­cuin­ţe (o versiune incipientă a unei „societăţi bazate pe proprietate”). Mă­surile lui Thatcher aveau ca scop redarea puterii de la stat către individ, şi nu eli­mi­narea cu orice preţ a beneficiilor sociale.
Thatcher a avut instincte politice co­recte, simţind că, deşi puternic contes­tate, până la urmă aceste reforme se vor bucura de aprobarea clasei de mijloc britanice. Pentru că nu a mers şi mai depar­te decât a făcut-o, a fost criticată de conservatori. Şi Ronald Reagan a fost criticat, în cei opt ani de mandat, de sus­ţinătorii reducerii la minimum a inter­venţiei statului, pentru că nu a demolat statul bunăstării american. Însă, în cele din urmă, atât Reagan, cât şi Thatcher au câştigat aprecierea conservatorilor şi a pragmatiştilor, pentru că au redat ţărilor lor vitalitatea economică, dinamismul şi încrederea, într-o perioadă de opt şi respectiv unsprezece ani. Sarkozy este la putere doar de un an, şi nu oriunde, ci în Franţa, o ţară cu o tradiţie etatistă extraordinar de puternică. Nu vă pierdeţi, încă, speranţa în acest om.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 59