Până la formarea statului român modern, teritoriile locuite de români s-au aflat la intersecţia a trei mari blocuri geopolitice – blocul geopolitic rus, care presa către Europa Centrală şi Balcani, blocul geopolitic central-european (Austria-Germania), care presa către Balcanii de Vest şi Marea Neagră, şi blocul geopolitic turc, care presa către Europa Centrală, prin Balcani şi Ţările Române. Un loc aparte în această ecuaţie l-au avut gurile Dunării, disputate de Rusia şi Imperiul Otoman. Creşterea sau descreşterea gradului de dominaţie în zonă a fiecăruia dintre cele trei blocuri geopolitice s-a reflectat în evoluţiile politice, economice şi sociale din regiune.
După disoluţia Imperiului Otoman, rolul său în regiune l-a luat blocul geopolitic atlantic, alcătuit din Franţa şi Marea Britanie. Al doilea război mondial a dus la înlocuirea celor două foste mari puteri continentale de către Statele Unite, interesate în construcţii strategice menite să evite repetarea celor două conflagraţii mondiale declanşate de competiţia de putere între statele europene. Proiectul american s-a numit NATO, iar cea mai bună definiţie a alianţei – evitată de comunicatele şi declaraţiile oficiale – a enunţat-o chiar primul secretar general al organizaţiei, lordul Ismay – NATO a fost creat pentru a-i ţine pe germani potoliţi, pe americani în Europa şi pe ruşi în afara ei. O frază care sintetizează marile probleme geopolitice aflate la baza dramaticelor evenimente ale secolului XXI.
NATO şi-a atins obiectivul – exceptând prezenţa Armatei Roşii în inima continentului şi impactul pe care l-a avut dominaţia Moscovei asupra Europei Centrale şi de Est timp de 50 de ani -, Europa a intrat în zodia păcii în a doua jumătate a secolului trecut, iar echilibrul dintre Vest şi Est, rămas în istorie ca Războiul Rece, a asigurat ordinea predictibilă până la dispariţia URSS. O dată cu retragerea Uniunii Sovietice din Europa Centrală şi de Est – o retragere strategică de 1000 de kilometri – şi cu desfacerea URSS în fragmentele componente, echilibrul strategic a fost pus sub semnul întrebării. Rezultatele acestui proces au fost destrămarea Cehoslovaciei, drama iugoslavă, războiul din Transnistria, ameninţările care au planat multă vreme asupra altor state, inclusiv asupra României. Un alt rezultat extrem de important în logica geopolitică regională a fost apariţia unor potenţiale de conflict sau chiar a unor conflicte îngheţate pentru moment de-a lungul unui arc strategic care se întinde de la Marea Baltică la Marea Caspică, de la Kaliningrad (Kronstad) – prin Belarus, Transnistria, Georgia (afectată de crizele din Osetia de Nord şi Abhazia), Armenia, Azerbaidjan, până la Baku.
Deschiderea proiectelor de exploatare a petrolului caspic şi proiecţiile geostrategice spre Asia Centrală – pe care Zbigniew Brzezinski o numea “gaura neagră a geopoliticii Eurasiei” – impun o nouă logică a construcţiilor politice şi se află la originea noului impuls al blocului geopolitic atlantic în regiune. Din nou, Marea Neagră şi România se află chiar în epicentrul acestor evenimente.
Schimbările politice din Georgia, revoluţia portocalie de la Kiev, rezultatele alegerilor parlamentare din Republica Moldova, evenimentele “fierbinţi” care au loc în acest moment în Kârgâzstan se explică prin ambiţia administraţiei Bush de a “rezolva” problemele rămase moştenite din timpul Războiului Rece, dar şi de obiectivele strategice ale Statelor Unite de a stabiliza culoarele necesare pentru exploatarea petrolului caspic.
România, o nouă agendă de securitate
2004 a fost un an important pentru România. Aderarea la NATO şi pasul decisiv către Uniunea Europeană sunt răspunsul la problemele geopolitice ale României moştenite din perioada Războiului Rece şi din ultimul deceniu al secolului trecut. Umbrela de securitate a NATO elimină ameninţările externe şi oferă garanţii pentru procesele economice. Apropierea de Uniunea Europeană şi intrarea, mai repede sau mai târziu, în standardele comunitare sunt premisele dezvoltării economice şi finalizarea procesului istoric de creare a statului român modern.
2005 este anul care plasează România într-o nouă logică geopolitică. Evenimentele politice ale perioadei următoare vor avea ca epicentru Marea Neagră. În strategia americană, Marea Neagră nu mai este un spaţiu al competiţiei geopolitice – aşa cum a fost în secolul trecut -, ci un spaţiu al comunicării şi cooperării în vederea “rezolvării” conflictelor îngheţate din regiune. Una dintre vocile cele mai avizate în problemele regiunii, Bruce Jackson, a enunţat o serie de principii care vor călăuzi politica externă americană în zona Mării Negre – sprijinirea României, Bulgariei şi a noilor democraţii apărute în proximitatea Mării Negre, rezolvarea conflictelor îngheţate, construirea şi reconstruirea instituţională regională, implicarea Turciei în construcţia regională de securitate, o politică specială pentru Ucraina, cooperarea regională cu Uniunea Europeană.
Agenda de securitate a României, în orizontul de timp previzibil, va fi dominată de două procese fundamentale – participarea la construirea stabilităţii şi securităţii în zona Mării Negre şi cooperarea cu Statele Unite în combaterea terorismului internaţional. De aici şi riscurile specifice – proliferarea armelor strategice şi a crimei organizate, traficul de arme, droguri, persoane, imigraţia ilegală, ameninţări teroriste (o dată cu susţinerea campaniei antiteroriste a Statelor Unite, România s-a transformat din ţară de linia a doua în ţară de primă linie). Multe dintre aceste ameninţări sunt sincronizate sau pot fi sincronizate cu ameninţări la adresa siguranţei naţionale – instabilitate politică sau economică, dezvoltarea structurilor de criminalitate organizată, proliferarea traficului şi a consumului de droguri, afectarea structurii şi a echilibrului societăţii.
Conceptul de “axă Washington-Londra-Bucureşti” enunţat de preşedintele Traian Băsescu răspunde acestor provocări de securitate. Rămâne ca ideea să prindă la Washington şi Londra şi mai ales să capete conţinut. Preşedintele Băsescu a subliniat că România este “hotărâtă să devină o platformă de promovare a valorilor libertăţii şi democraţiei în regiunea Mării Negre”. România ar putea contribui la crearea unui fond mutual al Mării Negre, alături de USAID, German Marshall Fund şi Uniunea Europeană, fond care ar putea sprijini dezvoltările democratice regionale şi parteneriatul public-privat, ar putea contribui la combaterea criminalităţii organizate şi la securizarea frontierei estice a Uniunii Europene.
Un alt răspuns la provocările de securitate la adresa României este participarea activă şi competentă la misiunile asumate de NATO, de Statele Unite şi, foarte probabil în viitor, de Uniunea Europeană. România are deja o experienţă semnificativă câştigată de militarii români în Albania, Bosnia, Afganistan, Irak. Procesul început în perioada pregătirii pentru aderarea la NATO va fi consolidat pe măsură ce reforma armatei române îşi va atinge tot mai multe obiective şi România va avea o armată de profesionişti, dotată şi antrenată la standarde NATO.
Nu în ultimul rând, pentru a răspunde noii agende de securitate, România trebuie să-şi consolideze propriile instituţii democratice, să elimine ameninţările la adresa siguranţei naţionale şi să crească rapid din punct de vedere economic. Noua logică a securităţii internaţionale impune practic două principii fundamentale – dezvoltare proprie şi cooperare internaţională.(D. T.)
