După unii, Statele Unite sunt singurul imperiu total din istorie – cuprinzând toate domeniile, de la cel militar la cel economic, la cel cultural – dar potrivit filosofului Thomas Hobbes, puterea este doar un “mijloc actual de a obţine un avantaj viitor previzibil.” În acest sens, statutul de superputere al Americii pare mai puţin impresionant. Ocuparea unei ţari mici, Irakul, a supus armata americană la presiuni excesive, iar capitalul asiatic în bonuri de trezorerie SUA pune economia americană în mâinile câtorva guvernatori de bănci centrale. Mai mult, relaţiile cu aliaţii tradiţionali din Europa sunt mai proaste ca oricând. Astăzi, adevărata definiţie a termenului “superputere” pare să ne scape. Europa este pe calea cea bună, urmărind un tip de putere bazată mai mult pe cooperare, atât în interiorul graniţelor proprii, cât şi în relaţia cu restul lumii, şi mai puţin pe forţa militară.
Unul din lucrurile cele mai greu de judecat în lumea de astăzi este dimensiunea puterii americane. Armata sa este supusă la o presiune uriaşă, economia sa este prizoniera unui munte de datorii externe de dimensiunea Munţilor Himalaya, datoria internă se ridică la cer, politica sa externă este încurcată în contradicţii…
Pe de o parte, nu este nici un dubiu că SUA au cel mai puternic arsenal din lume, că economia americană este de asemenea cea mai mare din lume şi că filmele şi programele de televiziune americane sunt consumate la nivel global. America este gratulată cu titlul de “singura superputere”, iar mulţi dintre detractorii şi susţinătorii săi o privesc drept primul imperiu global al lumii. Pe de altă parte, încă nu este clar ce pot obţine SUA cu aceste avantaje care iau ochii. Pentru că puterea, aşa cum scria Thomas Hobbes în una din cele mai succincte şi durabile definiţii date vreodată puterii, este “un mijloc actual de a obţine un avantaj viitor previzibil.” Puterea, în fond, nu este o simplă risipă de energie. Trebuie să existe şi rezultate.
Măsurată după criteriul lui Hobbes, superputerea arată mai puţin super. Armata sa este supusă la o presiune uriaşă de ocuparea unei singure ţări slabe, Irakul. Economia sa este prizoniera unui munte de datorii externe de dimensiunea Munţilor Himalaya, mare parte aflată în mâinile unui rival strategic, China, care deţine aproape 200 de miliarde de dolari în bonuri de trezorerie. Datoria internă, provocată în parte de cheltuielile de război, se ridică şi ea la cer. SUA au eşuat dramatic în ce priveşte principalul obiectiv declarat de politică externă, non-proliferarea armelor de distrugere în masă: în timp ce a căutat în zadar programe nucleare în Irak, unde ele nu existau, au permis Coreei de Nord (unde se pare că există) să tragă de timp, iar acum par să nu ştie ce politică să adopte pentru a împiedica Iranul să meargă pe aceeaşi cale. Preşedintele a anunţat că scopul său este “sfârşitul tiraniei”, dar în primul său mandat mişcarea globală pentru democraţie a făcut cel mai mare pas înapoi de la Războiul Rece încoace: Rusia a alunecat spre autoritarism.
Fundaţiile slabe ale puterii SUA au fost vizibile în vizitele preşedintelui american. Puţin înainte ca Bush să aterizeze la Bruxelles, cancelarul german Gerhard Schröder a criticat liniştit, dar ferm abordarea preşedintelui SUA în domeniul afacerilor internaţionale, descrisă drept militarizată şi americano-centrică. NATO, a anunţat el eretic, nu ar mai trebui să fie “calea principală” a relaţiei trans-atlantice. Înseamnă asta că Europa va continua să primească indicaţii de la Washington pe o altă cale? Nu prea: potrivit cancelarului, politica germană avea să fie formulată “în Europa, pentru Europa şi din Europa.” Înclinaţia superputerii spre acţiune militară a fost şi ea respinsă. Cancelarul german a afirmat că “provocările se află astăzi dincolo de fosta zonă de asistenţă reciprocă a Alianţei Nord-Atlantice. Iar ele nu impun în primul rând răspunsuri militare.”
Schröder avea susţinere puternică acasă. Un sondaj publicat în ziarul german “Die Welt” arăta că “Vladimir Putin este considerat mai de încredere decât George W. Bush, iar Franţa un partener mai important pentru politica externă şi de securitate a Germaniei decât Statele Unite. Nici apropierea mai mare a politicii externe germane de SUA nu este dorită.”
Între timp, în culise, într-o vizibilă extindere a procesului intern de consolidare a constituţiei, Europa prelua conducerea în construcţia unor instrumente de cooperare globală, între care Protocolul de la Kyoto privind încălzirea globală şi Tribunalul Penal Internaţional. Abia ajunsese preşedintele SUA în Europa, că o trapă economică a părut să i se deschidă în faţă atunci când Banca Centrală Sud-Coreeană a anunţat că intenţionează să îşi transfere o parte din rezervă din dolari în alte valute, provocând o scădere cu 174 de puncte a indicelui mediu Dow Jones. A doua zi, banca şi-a retras anunţul şi dolarul şi-a revenit, dar nu înainte să se dezvăluie fragilitatea poziţiei economice a SUA în lume.
Într-o atmosferă de zâmbete de complezenţă şi ceremonii tensionate, în loc să reflecte o simpatie a opiniei publice locale, dineurile şi toasturile prezidenţiale mai degrabă au compensat lipsa ei.
Cu cât mai puţin popular era Bush într-o anumită ţară, se pare, cu atât mai vesele erau întâlnirile la vârf. Chiar şi în mica Slovacie, unde festivităţile au părut mai spontane decât în alte ţări, un sondaj de opinie a arătat că majoritatea cetăţenilor credeau că SUA, şi nu Rusia, reprezintă cea mai îngrijorătoare ameninţare la adresa democraţiei.
În întâlnirea cu Putin, Bush a părut aproape servil, adresându-se amabil de câteva ori cu “prietenul meu Vladimir” unui Putin rece şi întunecat (este expresia care i se aşterne în mod natural pe faţă). Cât despre democraţia din Rusia, omul care avea de gând să “pună capăt tiraniei” oriunde în lume nu a putut decât să murmure: “Am reuşit să-mi exprim îngrijorarea cu privire la hotărârea cu care Rusia aplică aceste principii universale.”
A prins contur astfel o imagine a unei relaţii ciudate cu Europa. În faţa unui Bush-Don Quijote, pornit, la porunca lui Dumnezeu, împotriva unor monştri imaginari, Europa a jucat rolul lui Sancho Panza, încurajându-l pe Cavalerul Tristei Figuri, dar ironizându-l pe la spate. Sau poate o comparaţie şi mai bună ar fi cu cealaltă mare relaţie inversată dintre stăpân şi servitor, cea dintre aristocratul tembel Bertie Wooster al lui P.G. Wodehouse şi înţeleptul şi puternicul său valet Jeeves, care se străduieşte să îl scoată pe Wooster cu faţa curată din boacănele ridicole pe care le face în înalta societate. Diferenţa este că salvarea Europei este mimată. Da, Franţa dă o mână de ajutor în Irak – cu un ofiţer, lucrând de la sediul NATO din Europa.
În istorie, ascensiunea pretendenţilor la statutul imperial a condus de regulă la alianţe militare împotriva lor. Aşa s-a întâmplat, de pildă, atunci când o fostă republică imperială, Franţa lui Napoleon, a cucerit majoritatea Europei, ca să fie apoi învinsă de o alianţă bizară între Marea Britanie, Rusia şi Austro-Ungaria. Nu este cazul astăzi. Europa pare hotărâtă să ocolească, şi nu să înfrunte provocarea americană. Iar puterea? Cea americană este săracă în “avantaje viitoare.” Rivalitatea pluteşte în aer, dar nu mai ia o formă marţială. În loc de asta, Europa pare acum concentrată pe propria construcţie economică şi politică – pregătindu-se, se pare, pentru un alt tip de putere, bazată mai mult pe cooperare, atât în interiorul propriilor graniţe, cât şi în relaţie cu restul lumii, şi mai puţin pe forţă militară.
Jonathan Schell este profesor asociat la Centrul Yale de Studii privind Globalizarea.
