Până şi cei mai îndoctrinaţi membri ai Congresului chinez par să fi înţeles că singurele companii de succes în ziua de azi sunt cele globale şi trebuie să facă achiziţii peste hotare. În acest sens, încă de acum doi ani, Comisia de Administrare şi Supervizare a Bunurilor de Stat a făcut public planul său de globalizare prin care se permite unui număr între 30 şi 50 de companii chineze să devină de sine stătătoare pe plan internaţional până la sfârşitul deceniului.
Conflicte majore de interese
Numai că ofensiva chineză nu este pe placul principalilor competitori, care nu sunt deloc interesaţi să renunţe la interesele lor mai mult sau mai puţin economice.
Primele semne de conflict cu puterile existente, în special cu Statele Unite, au fost atunci când gigantul chinez Lenovo a încercat să cumpere divizia de PC-uri de la IBM, stârnind proteste importante în Congresul american. Recent, scenariul s-a repetat în cazul tentativei de achiziţie a Unocal de către CNOOC, în condiţiile în care Unocal este mai mult decât o simplă companie americană, este una globală, cu multe interese în zona asiatică, făcând deci perfect justificată dorinţa chinezilor. Iar, din punct de vedere economic, interesul acţionarilor Unocal era cel mai bine servit de oferta chinezilor, cu 2 miliarde de dolari mai mare decât a celuilalt ofertant, Chevron.
Aşa cum spunea un analist economic mai cinic, este greu să alegi între un guvern care controlează corporaţiile (guvernul comunist chinez) şi un guvern controlat de corporaţii (cum este guvernul american).
În mod paradoxal, răspunsul american la expansiunea chineză ar trebui să fie unul pozitiv, devreme ce economiile celor două ţări sunt atât de intrinsec legate. În momentul de faţă, guvernul de la Beijing are investite în moneda americană sute de miliarde de dolari, la fel ca în bonuri de trezorerie, ceea ce face din China cel mai mare creditor al Americii în momentul de faţă, având un rol important în menţinerea pe linia de plutire a monedei americane. Pe de altă parte însă, dacă guvernul chinez ar încerca să vândă activele deţinute în dolari sau bonduri, ar ruina ambele ţări.
Reevaluarea monedei
Unul din punctele de dispută continuă între Beijing şi Washington a fost rata fixă de schimb dintre cele două monede, care afectează grav exporturile americane. Deocamdată, legea introdusă la Senat de Charles Schummer, prin care produselor chinezeşti li se va impune o taxă de 27% dacă Beijingul nu-şi reevaluează moneda, tocmai a fost amânată. Senatorul Schummer a fost de acord să amâne legea în urma unei discuţii cu Alan Greenspan şi John Snow, care l-au asigurat că o schimbare în politica monetară chineză este iminentă.
Această mişcare are toate semnele unei deschideri într-un joc de şah cu mize uriaşe, un fel de târguială în urma căreia guvernul de la Beijing va introduce din septembrie un regim monetar mai flexibil. De ce septembrie? Fiindcă atunci este programată o vizită la Washington a preşedintelui chinez Hu Jintao.
China şi simpatizanţii săi s-au plâns întotdeauna de faptul că tonul vehement şi belicos pe care americanii au cerut o politică monetară mai flexibilă a fost cel care i-a determinat pe chinezi să procedeze exact invers decât li se spunea să o facă. Este posibil ca China să fi realizat această măsură mai din timp, însă mândria lor i-a împiedicat s-o facă. De alfel, oficialii chinezi, în frunte cu premierul Wen Jibao, au declarat de mai multe ori că China va decide singură când, cum şi în ce ritm va introduce schimbările, indiferent de ce spun ceilalţi. Ceea ce este normal şi logic. Numai că normal şi logic este ca nici ceilalţi să nu stea cu mâinile în sân atunci când deficitele comerciale bilaterale se adâncesc şi economia chineză creşte atât de mult.
Pe de altă parte însă, o lege ca aceea a lui Schummer este pur şi simplu o prostie. Şi este posibil ca, de fapt, tocmai succesul ei să-l fi făcut în cele din urmă să renunţe la ea, devreme ce o mulţime de congresmeni ameninţaseră că o vor vota. Fiindcă primul efect al legii ar fi fost că cetăţenii americani ar fi trebuit să plătească 27% în plus pentru aproape toate produsele pe care le achiziţionează de la supermarket. Şi nici un politician cu capul pe umeri care doreşte să mai fie reales nu riscă să declanşeze aşa ceva. Iar întâlnirea cu Greenspan şi Snow să fie doar un pretext pentru a-şi salva onoarea.
Până la urmă însă, chiar dacă legea dispare, nu dispar problemele dintre SUA şi China. Cu o astfel de atmosferă la Washington, nici că se putea un moment mai prielnic pentru Jintao să anunţe o relaxare a politicii monetare chiar înainte de a sosi la Casa Albă…
Scenariul este perfect plauzibil, devreme ce Banca Populară a Chinei a declarat că este gata să pună în practică mişcarea.
Fiesta chineză
Dacă despre îmbunătăţirea relaţiilor dintre China şi India am mai scris (o nouă rundă de discuţii, la care a participat şi Rusia având loc recent la Vladivostock, fiind comentată de colegul meu Laurenţiu Constantiniu), trebuie să amintim câte ceva despre ofensiva chineză pe continentul sud-american.
În căutare de petrol, China a lansat o ofensivă diplomatică subtilă în America Latină şi zona Caraibilor, pentru a obţine petrol din Venezuela (spre marea enervare a SUA), Brazilia, Columbia, Ecuador şi Peru. În afară de petrol, China doreşte şi orice alte materii prime poate obţine pentru a-şi hrăni voracea economie. Şi asta tocmai în tradiţionala sferă de influenţă (din păcate mereu neglijată) a Statelor Unite. Anul trecut, preşedintele chinez a petrecut mai mult timp în America de Sud decât preşedintele Bush şi nu a venit cu mâna goală.
La reuniunea de cooperare economică Asia-Pacific din noiembrie anul trecut, ţinută în Chile, preşedintele chinez a promis investiţii de 100 miliarde dolari în regiune în următorii 10 ani, dintre care 20 de miliarde numai în Argentina.
Scopul acţiunilor chineze este unul evident. Pe lângă nevoia acută de resurse, este încă un pas în bătălia pentru putere cu Washingtonul, autorităţile chineze vrând să spele imaginea de ameninţare creată de SUA, şi, din contră, prezentându-se ca o forţă pozitivă, concentrată pe cooperare paşnică economică şi diplomatică.
Faptul că SUA au neglijat America de Sud concentrându-se pe războiul contra terorismului, şi asta exact într-un moment de avânt al economiilor din zonă, care tocmai acum au nevoie de parteneri de dezvoltare şi cooperare, a fost sesizat imediat ca o oportunitate de către guvernul chinez. Până în 2005, China va ajunge să importe 50% din petrolul de care are nevoie şi este cert că o parte din el va proveni din Venezuela, o ţară care exportă în SUA 60% din petrolul său (contribuind astfel cu 15% la consumul total al Americii).
Schimburile bilaterale au crescut foarte mult în ultimii cinci ani. Astfel importurile din America Latină au crescut de la 3 miliarde dolari în 1999 la 21 de miliarde în 2004, în vreme ce exporturile – de la 5 miliarde la 18,3 miliarde dolari. Numai în ultimele trei luni, China şi ţările Americii Latine au semnat nu mai puţin de 400 de acorduri economice. Deja Venezuela a făcut prima livrare de 1,8 milioane barili de petrol pe 17 iunie, ca parte a unui contract de 30.000 de barili de petrol pe zi semnat încă din ianuarie. Deja China investeşte masiv în infrastructura din Brazilia.
Dar nu se rezumă totul la petrol. Cu Brazilia sunt prevăzute cooperări în domeniul construcţiilor de maşini, computerelor şi chiar al sateliţilor. Se preconizează parteneriate China-Cuba pentru exploatarea nichelului în valoare de sute de milioane, dacă nu chiar miliarde de dolari. Cu Chile va exploata cupru. Profitând de returnarea Canalului Panama, China va construi în zonă porturi şi facilităţi pentru a transporta mai uşor bunurile dinspre şi către America Latină.
Uitate de Washington, statele din America Latină au găsit în China un partener puternic, oferindu-i acestuia recunoaşterea oficială de mare putere pe care atât Washingtonul, cât şi UE o refuză,adoptând o politică a uşilor deschise benefică ambelor părţi.
Publicat în : Economie de la numărul 29
